Compromisul care duce la continua calcare pe suflet

Un om a fost chemat să raspundă unei chemări înalte. Aceea de a călăuzi sufletele aflate in derivă. Acele suflete se aflau închise într-o temniţă, pedepsite fiind din cauză că de prea mult timp îşi călcau pe suflet şi desi se răneau permanent nu îşi învăţau lectiile. Astfel încât au fost închise o perioadă pentru a-şi reface legătura ruptă cu sinele lor, pentru a se regăsi pe ei înşişi.
Iar omul nostru într-un final a răspuns acestei chemări la care nu oricine era chemat. Deşi la început refuzase dintr-o falsă smerenie spunând că nu e vrednic să călăuzească suflete, totuşi s-a simţit prea flatat şi măgulit ca să mai refuze această misiune care-i conferea o aură şi un statut aparte.
Şi el a fost luat şi pus pe un tron poleit la care toate sufletele din temniţă se uitau de jos in sus. Când el intra în acea temniţă intra ca într-un palat. Toţi i se aplecau şi-i sărutau mâna dreaptă. Iar el trecea triumfător prin mulţimea norodului care la început îl privea cu mult respect. Nimeni nu îl putea opri sau controla nici când intra, nici când ieşea pentru că statutul său era infailibil.
Aşadar misiunea a început şi ca orice început totul era frumos şi călăuzirea sufletelor se făcea cu multă pasiune şi entuziasm. Omul nostru se afla în lumină iar întunericul nu se putea apropia de el. Sufletele veneau se mărturiseau, se curăţau şi se luminau.
Numai că în acea temniţă, unele suflete erau mai pervertite decât celelalte şi viclenia din ele era greu de citit. Iar odată cu instalarea acestui nou călăuzitor, provocarea de a-l atrage de partea lor era mare şi în acelaşi timp posibilă mai devreme sau mai târziu. Dar la inceput, omul s-a ţinut tare pe poziţii. Respingea orice provocare fără să stea pe gânduri. Însă pe măsură ce timpul trecea provocările se ţineau lanţ de el şi puterea lui de a le respinge era înfrântă cu fiecare zi ce trecea.
Numai că regulile temniţei erau stricte. Iar ce i se cerea lui să facă era împotriva regulilor. Însă sufletele veneau în continuare cu rugăminţi care mai de care mai plângăcioase doar-doar vor reuşi să-l facă pe om să se milostivească de ele. Deşi la început era ferm şi respingea fără remuşcări orice atac, după un timp omul începea să cadă pe gânduri şi să-şi spună în sinea lui că nu ar fi chiar aşa rău dacă ar ajuta cumva chiar şi pe o cale acunsă, acele suflete care aşteptau milă de la el. Căci el era singura lor posibilitate de a comunica cu cei din afara temniţei. Timpul trecea, iar el era bombardat cu rugaminti si de catre cei dinăuntru si de către cei din afară. Inima lui se înmuia uşor iar statutul său de om necoruptibil începea să se spulbere. Conflictul lăuntric odată insinuat în el, se împânzea ca o otravă în sufletul lui. Auzea mereu un glas care venea din propria conştiinţă avertizându-l iarăşi şi iarăşi că nu e bine ce vrea să facă. Însă se autosugestiona cumva că nu ar fi o aşa tragedie chiar dacă era împotriva regulilor din acea temniţă.
Şi vine o zi când alege compromisul. Iar acesta, desi un compromis mic la început, omul călăuzitor de suflete începe el însuşi să-şi calce pe propriul suflet. Odată breşa făcută, sufletele pervertite veneau şi-l căutau necontenit pentru că imediat au înţeles că dacă a acceptat o singură dată compromisul, îl va accepta şi pe al 2-lea şi pe al 3-lea şi tot asa. Ceea ce se şi întâmplă. Călăuza începea ea însăşi să-şi pevertească sufletul iar întunericul se infiripa uşor în el, înlăturând lumina care până mai ieri îl conducea.
Vocea conştiinţei se auzea din ce în ce mai slab iar el făcea permanent abstracţie de ea. Îşi uitase misiunea pentru care venise în acea temniţă şi începea din ce în ce mai mult să se gândească la noi subterfugii prin care să păcălească temnicerii. Orbirea pusese stăpânire pe ochii săi şi nu realiza că de fapt se păcălea pe el însuşi. Lăcomia îl măcina şi creştea din ce în ce mai mult. Se defaza de sinele său inevitabil şi devenea un altul acum. Iar cel care îsi asumase rolul de călăuzitor de suflete, murea cu fiecare zi care trecea.
Dacă la început cerea puţin, având încă ruşinea aupra lui, curând lăcomia îl subjuga fără reţineri iar tarifele pe care începuse să le ceară pentru facilităţile sale ajungeau la limita grotescului. Dar nu-i mai păsa pentru că nevoile şi cheltuielile traiului său zilnic se măreau şi astfel ajunsese să accepte orice facilitare care îi era platită aşa cum cerea el.
Cereririle nu mai conteneau iar el trăia ca într-un vârtej. Deşi continua să-şi facă treba la care fusese chemat, mintea lui nu mai era deloc acolo ci se gândea doar la cum să se strecoare pentru a nu fi prins.
Nu a mai durat mult şi a fost dat în vileag. Dar spre binele lui, căci energia pe care şi-o reprima mereu călcându-şi permanent pe suflet, se vroia eliberată. Iar deşi în decursul timpului fusese avertizat prin multe semne să se oprească, el nu şi-a mai ascultat vocea conştiinţei, alegând în schimb să asculte doar de vocea egoismului din el.
Astfel încât deşi iniţial fusese chemat să călăuzească sufletele aflate în derivă, iată-se acum în noua postură da a avea el însuşi nevoie de un călăuzitor. Căzând cădere jalnică de pe un tron poleit, şi-a frânt propriul statut infailibil, zdrobinduşi-l de către propriul orgoliu exacerbat.
Nimeni nu e infailibil. Iar fascinaţia răului poate atrage foarte uşor când omul se crede a fi cineva. Dar nu toţi sunt dispuşi la lucrul cu ei înşişi. Şi atunci, deşi pentru un timp omul pare poleit pe dinafară, pe dinăuntru nimeni nu ştie ce zace în om decât atunci când adevărul iese la iveală.
Iisus a venit acum 2000 de ani iar cuvintele Lui se aud chiar şi acum ca un ecou în inimile noastre:
"Vai vouă, că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie."
Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă, cine are minte de înţeles poate uşor să înţeleagă...

Cu ce fel de poza te identifici?

De mult timp mă tot gândesc să scriu ceva despre pozele care sunt sau nu sunt puse în dreptul numelui utilizatorilor de pe facebook. Dar cum să abordez subiectul cu pricina fără să rănesc pe cineva, fără să ofensez şi fără să dau senzaţia de aroganţă sau de superioritate? Greu, dar nu imposibil.
Aşa că cel mai bine e să vă povestesc experienţa mea, pentru că viaţa este maestrul care nu ne minte niciodată.
Aşadar când eu mi-am făcut cont pe facebook, mi l-am făcut doar din curiozitate dar mărturisesc că nu rezonam atunci deloc cu obiceiul de a împărţi poze sau citate în stânga şi-ni dreapta. Şi nici acum nu rezonez decât cu chestiile originale şi personale. Dar asta e problema mea, ştiu că pot fi mai mult decât un copy-paste. Aşa cum ştiu că oricine poate fi mai mult decât un copy-paste. Însă fiecare alege ce şi cum crede că e mai bine pentru el.
Când am realizat că se poate şi scrie pe facebook câte ceva, am început să scriu cam de acum 1 an pe grupul Niculinei. Însă pagina mea era absolut goală şi nici poză nu aveam. Scriam atunci pe grup destul de rar la 2-3 săptămâni iar încercările mele de a mă dezvălui erau foarte palide şi timide.
Nu aveam destul curaj să-mi arăt partea nevăzută din mine dar totuşi înaintam spre mine puţin câte puţin. Deşi toată fiinţa mea urla din toţi rărunchii ca să mă deschid odată şi odată şi să nu-mi mai reprim ceea ce nu se mai putea reprima. Însă eu mă făceam pe atunci că nu aud glasul sinelui meu interior care mereu mă îndemna să scot necunoscutul din mine. Eram de partea mea şi totuşi nu eram. Mă iubeam şi totuşi nu mă iubeam. Mă apreciam puţin dar mai mult mă cenzuram. Frica de penibil a fost şi la mine la mare preţ.
În realitate, nu eram de partea mea. Scrierile mele se pierdeau în neant undeva pe acel grup, iar eu nu-mi postasem măcar una singură pe pagina mea. Ca să vedeţi cum stăteam cu aprecierea de sine. Zero absolut.
Şi situaţia asta a durat cam din septembrie trecut, până în martie anul ăsta. Îmi plăcea mult să scriu pe grup dar în acelaşi timp nu puteam posta orice trăznaie îmi venea în cap pentru că era grupul Niculinei şi nu-mi puteam eu permite să întind prea mult coarda. Deşi atunci, ca şi acum, tot ce scriu e doar adevărul meu pe care mi-l asum.
Însă tot reprimându-mi nevoia de a scrie exact ce simţeam, acumulam frustrări. Adică îmi călcam pe suflet. Dar în ciuda frustrărilor nici nu încercam să găsesc o soluţie. Asta pentru că nu mă apreciam deloc, altfel imediat m-aş fi gândit că totuşi am şi eu o pagină a mea personală, iar pentru ce aş posta acolo nu aş fi dator nimănui cu nici o explicaţie.
Scriam ieri că atunci când îţi calci pe suflet şi-ţi tot reprimi energia din tine care se vrea eliberată, se întâmplă ceva mai devreme sau mai târziu. Ceva neplăcut şi chiar dureros dar spre binele tău. Pentru că dacă nu-ţi asculţi îndemnul sinelui şi tot faci abstracţie de el, doar printr-o situaţie extremă şi dureroasă poţi înţelege schimbarea de care ai nevoie.
Exact aşa s-a întâmplat şi cu mine. La un moment dat, o tipă mai rea de gură, s-a luat de mine precum că aş fi ca o fantomă pentru că nu am curajul de a-mi pune şi eu o poză. Dar eu tot o scăldam şi mă ascundeam după degete spunându-i că ce nevoie am de poză, contează mai mult mesajul pe care-l transmit. Şi discuţia tot înaintând, la un moment dat ea a ieşit din discuţie şi a postat pe acel grup, o poză foarte sugestivă a unui om cu masca pe faţă, scriind în acelaşi timp: „o poză pentru Cristi, te reprezintă?”
Acum când îmi amintesc mă amuz dar atunci nu mi-a căzut bine de loc. Orgoliul meu(mare cât casa), a fost lovit pe nepregătite. Ca şi cum stai la masă cu cineva, discuţia e cât de cât decentă, iar la un moment dat, persoana din faţă, se ridică deodată şi-ţi trage una de te bagă sub masă. După care foarte nonşalantă te întreabă: „Te-a durut? N-am vrut, a fost doar o glumă”!
Aşa a şi fost pentru ea, o glumă. Atunci nu am avut puterea să o gust, am luat-o prea în serios şi m-a durut. Însă nu am rămas la pământ ci m-am ridicat repede deşi eram tare furios. Ostentativ, ţin minte că îmi pusesem imediat o poză cu un cal la numele meu. Copilării...
Aşa trebuia să se întâmple pentru că nimic nu e întâmplător. O lecţie dureroasă se vroia învăţată. Iar eu mi-am învăţat-o repede.
A doua zi mi-am pus poza. Şi la asta vroiam să ajung, de asta am şi povestit episodul cu pricina.
Când am pus-o, mi-am dat seama că nu îmi pot pune decât o poză de aproape în care să mi se vadă ochii. Dacă tot mi s-a predat o lecţie dureroasă, atunci măcar să mi-o învăţ până la capăt, astfel încât de fiecare dată când deschid facebook-ul să am puterea de a mă uita în ochii mei.
Am scris acestea ca să dau un fel de mărturie din care se poate învăţa ceva. Din ziua aceea în care mi-am pus poza, am şi început să scriu pe pagina mea fără să îmi pese ce crede x sau y despre mine. Energia pe care o tot reprimam, s-a descătuşat, deşi într-un mod violent dar...ce eliberare a venit pe urmă!
Am scris toate astea pentru voi cei care nu aveţi încă destul curaj să vă puneţi o poză pe profilul vostru. Dar nu vă condamn şi nici nu vă îndemn să o faceţi. Ştiu că fiecare are ritmul său. La mine lucrurile au degenerat violent pentru că eu nu înţelegeam de bună voie, fiind prea orgolios şi arogant ca să ascult de vorbă bună.
Doar pot constata că poza pe care o aveţi sau nu, vă reprezintă în mare măsură. Unii nu au deloc, alţii şi-au pus ori peisaje, ori animăluţe, ori maşinuţe...foarte ingenios! Chiar vă identificaţi cu acele imagini?
Iar alţii şi-au pozele ori din profil, ori din spate, ori cu mâna la ochi sau cu ochelarii de soare pe nas. Oricum, numai să nu li se vadă ochii. Foarte artistic, dar nu vi se pare că ascundeţi ceva sau mai exact că vă ascundeţi de voi înşivă?
Sau poate că unele din voi vor spune că pe facebook sunt mulţi indivizi care mai de care mai dubioşi şi cine ştie ce se poate întâmpla. Dar şi pe stradă şi în parcuri sunt mulţi dubioşi dar ce treabă am eu cu ei şi ei cu mine? Interesant e că, chiar şi la unele persoane care îşi arogă un statut spiritual am observat că îşi ascund ochii. Şi atunci despre ce vorbim? Mărturisesc cu gura că realitatea îmi este creată de credinţele mele, dar în viaţa de zi cu zi mi-e frică chiar şi de mine însumi!!!
Probabil că de asta a lăsat Dumnezeu ca ochii să fie singura parte a a corpului uman care nu poate fi ascunsă , împodobită sau înzorzonată, pentru că acea parte din om, adică ochii, sunt cei care nu mint niciodată.
Iar dacă încă nu poţi să îţi arăţi ochii deodată, fă-o încetişor, apropie-te uşurel de tine însuţi. Prima oară puneţi o poză de la 1 km, apoi vei vedea cam în cât timp ajungi să-ţi vezi ochii. Fă-o ca o joacă şi nu te lua prea în serios. Dă-ţi voie să fi copil.
Pentru că de fapt, pe nimeni nu interesează nici cum arăţi, nici ce culoare au ochii tăi. Dar s-ar putea să ai o mare revelaţie atunci când vei deschide facebook-ul şi te vei privi ochi în ochi. Vei avea revelaţia frumuseţii tale interioare şi exterioare în acelaşi timp. Să nu crezi cumva că eşti urât(ă) . Nu există aşa ceva decât doar în imaginaţia ta care uneori îţi joacă feste. Nici eu nu mă plăceam înainte dar am început să fac paşi mici spre mine însumi. Totul începe cu un pas.

Ganduri...

Unii oameni fac într-o clipă câte un salt cuantic atât de uriaş încât atunci când se surprind în noua postură, nu se mai regăsesc deloc în cei de dinainte. Ca şi cum a năpârlit de pe ei vechea minte încorsetată de frică, lepădându-şi astfel credinţele limitative prin care se sufocau pe ei înşişi. Omul nou nu se mai poate regăsi în cel vechi, ci priveşte la acela ca la o umbră, ca la o altă persoană în care nu-şi mai recunoaşte propriul chip. La început priveşte nostalgic şi cu părere de rău în urmă şi regretă mult timpul pierdut. Dar după o vreme, înţelege că totul a avut un rost şi că nicidecum nu a fost timp pierdut. Iar nostalgia se pierde în neant odată cu timpul, pentru că omul nou, conştient acum, realizează că nostalgia îl scurge energetic şi îl duce iarăşi în trecut. Iar trecutul nu mai are nici o putere în noua minte care acum nu mai poate fi sedusă de către orice sirenă amăgitoare, aşa cum se întâmpla atât de des înainte.

Uneori vine câte un gând amăgitor chiar şi la cei care lucrează permanent cu ei înşişi. Acesta se infiltrează ca un hoţ şi uneori te absoarbe atât de puternic încât fascinaţia e atât de mare încât rămâi ca hipnotizat. Acel gând vine şi îţi şopteste că eşti “cineva”. Aceasta se întâmpăa mai ales celor egocentrişti care se umflă permanent ca o bulă de aer prin mândria lor. De aceea mândria e considerată sursa tuturor patimilor, pentru că din ea pleacă toate celelalte izvoare care alimentează la nesfârşit ego-ul din om. Iar mândria nu spune niciodată că este îndeajuns. Cu cât o hrăneşti mai mult cu atât cere şi mai mult. Cu cât crezi că eşti “cineva”, cu atât mândria te subjugă şi te înlănţuie. Iar bula se tot măreşte, dar la un moment dat ea va plesni cu mare zgomot căci mândria nu are decât o singură intrare, adică se hrăneşte din afară fără să dea nimic în schimb. Şi atunci inevitabilul se produce mai devreme sau mai târziu.

Dar smerenia are 2 capete, una prin care orice laudă sau linguşeală intră, dar iese imediat prin cel de-al doilea capăt. Astfel încât în smerenie nimic nu se poate umfla, nimic nu poate plesni. Eu nu ştiu ce e smerenia dar am văzut-o la alţii. La cei care chiar dacă li s-ar aduce ofrande mereu, nimic nu s-ar mişca în ei înşişi. Căci imediat cum chiar şi cea mai mică fărâmă de mândrie se mişcă în om, smerenia se evaporă într-o clipă. Căci acestea două nu se suportă una pe alta şi nu pot convieţui împreună. Una e reală şi adevarată, cealaltă e iluzorie şi mincinoasă. Cea adevarată este smerenia căci ea nu are nevoie de confirmări din afară. “Învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”, spune Iisus, adică smerenia întrupată.

Mare lucru e să surprinzi frica cum apare la interval. Cum se insinuează ea ca un şarpe care caută un loc la sânul tău unde să se cuibarească. Acest şarpe caută culcuş şi hrană, adică energie prin care să te domine. Căci “vulpile au vizuini şi păsările cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul”, spune undeva Iisus. Gândurile întunecate şi-au făcut locaş în om, iar frica le este cuibul unde ele se încălzesc. Iar Hristos, adică lumina şi bucuria, nu mai au unde să-şi plece capul. Atunci când surprind frica venind, eu nu-mi bat capul să mă lupt cu ea. Uneori o afirmaţie prin care să înlături frica are efect. Alteori nu, căci te surprinzi vibrând în frică, chiar în timp ce spui acea afirmaţie. Dar cuvintele nu mai au putere să ajungă şi în suflet şi atunci afirmaţia nu are putere şi frica nu pleacă. Atunci voi lua frica de mână şi o voi invita la dans. Şi-i voi spune: “urmează-mi”! Mă va urma ea oare? De obicei frica apare legată de o situaţie viitoare. Şi-mi spun că voi trece prin acea situaţie oricum, iar dacă frica mă va urma, o voi lăsa în pace dar în acelaşi timp nu voi lăsa nici un moment atenţia deoparte. Şi voi fi conştient de tot ce se petrece în mine atunci şi nu voi lăsa să-mi scape nimic din ce se petrece în mine însumi. Iar odată situaţia încheiată, voi derula înapoi. Şi văd că toată frica a fost ireală şi iluzorie. Şi voi realiza pentru a câta oară, că nu a fost nimic de care ar fi trebuit să-mi fie frică, căci frica e doar fum, fum, fum…

Unii sunt foarte exuberanţi şi expansivi dar cad foarte uşor în depresie. Însă sinele divin e doar bucurie, dar o bucurie linistită şi nu una forţată cu surle şi trâmbiţe. Atunci când îţi forţezi limitele doar ca să arăţi cât eşti de “energic”, te defazezi de sinele tău şi rămâi doar cu personalitatea ta care acum sare în sus 3 metri, apoi zace la pământ la prima veste proastă. Dar acestea sunt doar stări temporare şi nimic mai mult. Pentru adevărata bucurie nu ai nevoie de un mediu anume pe care să ţi-l confecţionezi tu. Viaţa însăşi e mereu un mediu prielnic de bucurie. Tot ceea ce îţi apare în viaţă e doar pentru bucuria ta.
Priveşte afară. Oare atunci când plouă te bucuri mai puţin decât atunci când e soare? Oare toamna ar fi cu ceva mai prejos decât vara, iar iarna decât primăvara? Când contempli natura îl contempli pe Dumnezeu în bucurie şi totodată în linişte, în pace. Pentru asta nu ai nevoie de un mediu prielnic, ci doar să te opreşti puţin din vârtejul rutinei zilnice. Bucuria nu implică efort, doar suferinţa implică mult efort atunci când crezi că ai o cruce grea de dus. Dar Iisus a spus că “Jugul meu e bun şi povara mea este usoară”, cum oare poate fi un jug bun şi o povară uşoară? Jug, povară… cuvinte pline de greutate, de încrâncenare, de efort. Dar aceasta doar aparent, căci la ceea ce este chemat omul în viaţa sa, nu necesita nici efort şi nici suferinţă decât doar atunci când face ceva pentru care nu a fost făcut. Când omul îşi găseşte darul, totul devine bucurie şi totul se face din sine. Un potenţial pianist va suferi atunci când va face altceva decât a fost menit. Dar când îşi va descoperi darul, şi-l va împărtăşi tuturor, atunci doar o va face din sine, cu bucurie şi nu va obosi niciodată.

După ce apostolii şi-au aruncat mrejele în larg, s-au întors a doua zi dimineaţă frânţi şi dezamăgiţi spunându-i lui Iisus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins”. Dar la îndemnul Lui au plecat iarăşi în larg şi aruncând iar mrejele, au prins atât de mult peşte, încât plasele li se rupeau. Aşa se întâmplă atunci când faci lucruri care nu îţi vin din sine, te frânge oboseala şi neputinţa. Prima oară apostolii fuseseră singuri, fără Dumnezeu. Şi s-au întors, goi, zdrobiţi, deşerţi în nădejdea lor. A doua oară Hristos le-a arătat ce înseamnă să fi cu Dumnezeu şi ce înseamnă binecuvântarea Lui asupra lor. Căci Dumnezeu e un mare boier, iar tot ceea ce dă El, dă fără limită şi nu cu jumătăţi de măsură. El oricât ar da nu sărăceşte niciodată, la fel şi noi oamenii, nu sărăcim niciodată atunci când ne oferim pe noi înşine în dar.

Reflecţii pe marginea psalmilor...(1)

Într-unul din psalmi, proorocul David spune: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui preaînalt. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.” Aşadar ce fel de dumnezei suntem dacă totuşi murim? Murim, pentru că nu ne recunoaştem ca fiind dumnezei în toată deplinătatea cuvântului. Dar ne recunoaştem în schimb vremelnicia umană prin care moartea e o certitudine. Însă nu am fost creaţi pentru moarte ci pentru viaţă. Iar sfântul Pavel spune şi el undeva că moartea e nefirească. Pot fi viaţa şi moartea fireşti în acelaşi timp? Parcă e o contradicţie în termeni aici. Oare de ce omul este atras atât de mult de către nefiresc? Sfântul Vasile spunea că cel mai mare gând al omului este gândul la moarte, dar de ce nu ar fi totuşi gândul la viaţă cel mai mare? De ce nu ar putea fi VIAŢA supremul barometru şi suprema certitudine a omului? Dumnezeu e doar viaţă, doar bucurie, doar abundenţă, doar energie de frecvenţă ridicată, iar acolo unde e Dumnezeu în toată deplinătatea Sa, moartea nu mai are locaş.

„Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”
Cel care nu se cunoaşte pe el însuşi, nu îşi recunoaşte nici propriul chip şi nici propria asemănare cu Dumnezeu. Şi atunci atitudinea sa, cuvintele şi gândurile sale sunt asemeni unui nebun. Acela spune foarte uşor că nu este nici un Dumnezeu pentru că nu înţelege cine este el însuşi. De aceea se comportă ca şi un posedat pentru că nu îşi recunoaşte partea divină din el, astfel fiind foarte uşor posedat de frică, de grija lumească, de permanenta nelinişte şi agitaţie, de egoism, de lăcomie, de invidie, de răutate. Iar în toate aceste patimi nu mai este Dumnezeu pentru că nu mai este loc şi pentru El. Nu mai este loc pentru iubire şi armonie acolo unde este doar întuneric şi haos.

„Omul în cinste fiind n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor.”
Omul a fost creat şi pus la loc de mare cinste ca fiind stăpânul vieţii, al tuturor celor ce cresc şi vieţuiesc pe pământ. Dar nu a fost pus ca să le stăpânească într-un mod despotic, ci să aibă grijă de toate cu iubire şi înţelepciune. Omul a fost chemat printre oameni pentru a împărtăşi cu ceilalţi iubirea din el. Dar aflat pe soclu, a ales singur să sară de pe acest soclu şi să-şi zdrobească astfel aripile divine cu care era înzestrat, intrând cu bună ştiinţă în rândul dobitoacelor. Instinctul l-a tras pe om în jos şi din starea de potenţial dumnezeu şi a căzut în starea de permanentă victimă în faţa vieţii. S-a asemănat dobitoacelor fără minte pentru că el însuşi a rămas fără mintea cerească cu care a fost înzestrat, alegând în schimb doar partea instinctuală şi dobitocească.

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.”
Când cerbul caută izvoarele apelor, e atât de însetat încât nimeni şi nimic nu îl mai poate distrage din căutarea lui. Şi umblă, caută, cercetează, scormoneşte, urcă, coboară...şi nu găseşte odihnă până ce nu dă de un izvor. Aşa şi omul însetat după adevăr, adică după el însuşi mai bine zis, când începe să umble pe calea care îl duce spre poarta sinelui său, nu mai are odihnă ci îşi pune toată râvna în căutarea sa. Şi nu se cramponează de un singur om sau maestru, nu se limitează doar la o singură învăţătură, nu se mulţumeşte doar cu o singură carte. Pentru că nu îl interesează o dogmă anume ci doar libertatea. Iar libertatea te cheamă spre ea, iar tu devii ca o albină fără astâmpăr care zboară din floare în floare şi se hrăneşte cu discernământ ştiind ce e bun şi de folos pentru ea. Iar cu ce nu-i foloseşte, nu-şi bate capul şi nu îşi coboară vibraţia pentru a critica ceva sau pe cineva. Căci albina nu bagă în seamă florile care nu o atrag. Dar omul e foarte uşor sedus de polemici şi critici fără rost, foarte uşor e prins în plasa instinctului. Dar cel care înţelege cine este, nu mai poate fi atras de toate nimicurile, pentru el nu mai există decât un singur ţel: ca tot ce face să facă din sinele său, adică din Dumnezeu.

„Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei nu este cu mine.”
Atunci când apare o tulburare lăuntrică, omul devine din ce în ce mai slab şi mai vulnerabil. Şi într-adevăr tăria lui nu mai este iar lumina ochilor s-a înceţoşat. Când mintea nu e controlată, ea devine un instrument de tortură. Şi poate tulbura omul din orice, aducându-i în faţă necazuri închipuite cu nemiluita. Dar subconştientul nu ştie dacă ele sunt reale sau închipuite, aşa că le plantează pe toate ca pe nişte progrămele care mai devreme sau mai târziu îşi vor face treaba. Iar aceste progrămele mentale se hrănesc cu energia gândurilor de joasă frecvenţă pe care mulţi le emit în neştire, pentru că aşa au trăit o viaţă. Şi unii se întreabă la un moment dat: „cum de m-am îmbolnăvit că toată viaţa nu am avut nimic iar acum de unde această boală incurabilă?” Iată de unde. Din subconştienul nostru care ne ascunde credinţele noastre reale. Iar cu credinţele nu e de joacă, căci ele ne crează într-adevăr realitatea şi de fapt credinţele ne crează pe noi înşine. Omul este practic reflecţia propriilor lui credinţe.

„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.”
Acolo unde locuiesc fraţii împreună e mare sărbătoare. Dar e o sărbătoare cerească şi una dumnezeiască. Şi binecuvântarea Lui Dumnezeu rămâne pururea acolo unde e armonie în lăuntricul omului.Căci acolo unde sinele divin e cel care conduce omul, fraţii conlucrează împreună. Adică mintea devine instrumentul care ajută omul şi nu îl terorizează, vibraţia oscilează doar la nivelul sinelui, adică în sigiliile ridicate, gândurile care rămân sunt doar cele pozitive care duc spre creaţie şi spre contemplare lăuntrică, iar cele negative trec ca o umbră nemaifiind deloc hrănite, imaginaţia e şi ea ocupată doar cu materializarea creaţiei în bucurie şi împărtăşirea ei cu ceilalţi, iar trupul devine locaşul tuturor acestor „fraţi” care nu trăiesc în dezbinare, ci se bucură unul de altul, se ajută unul pe altul şi se iubesc unul pe altul, sporind în iubire, sporind în cunoaştere, sporind în desăvârşire...

Un infinit ocean de iubire...

 
Dumnezeu este un infinit ocean de iubire care ne îndeamnă mereu să ne aruncăm în El. Dar mulţi nu au destul curaj ca să se arunce pentru că le e frică de înec. Aşa că rămân pasivi în continuare pe malul oceanului, întrebându-se ce se află în interiorul Lui, aruncând cu pietre şi hilizindu-se fără noimă de undele pe care le provoacă pietricele lor…

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire iar vastitatea Lui este de necuprins. Cum ar putea cuprinde privirea limitată pe Cel ce este de necuprins? Cum ar putea înţelege o minte încorsetată de frică pe Cel ce este de neînţeles? Cum ar putea o mână omenească să-L atingă pe Cel ce este de neatins? Şi cum ar putea atinge omul adâncul oceanului, adâncul iubirii Lui Dumnezeu care nu are hotar?

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire iar omul este un infinit ocean de iubire pentru El. Adâncul oceanului este fără fund aşa cum este şi iubirea omului pentru Dumnezeu. Cu cât omul are curaj să se afunde puţin câte puţin, cu atât iubirea îl cuprinde şi mai mult. Iar odată ce începe să se scufunde, omul nu mai are odihnă în căutarea sa, iar cale de întoarcere atunci pentru om nu mai este.Căci omul nou s-a lepădat de omul vechi, iar mintea nouă nu se mai recunoaşte nicidecum în mintea veche…

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire care nu scade niciodată pentru că fluxul si refluxul iubirii Lui îşi găsesc răspuns în inima omului. Iar inima omului este catalizatorul iubirii Lui Dumnezeu. Din inimă se revarsă energia iubirii prin care Dumnezeu sporeşte în iubirea Sa pentru noi, iar noi ne avântăm cu şi mai multă râvnă către iubirea Lui…

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire iar noi oamenii suntem ca nişte picături în El. Dar picătura odată cuprinsă de ocean nu mai poate fi distinsă căci s-a facut una cu El. Atunci chipul şi asemănarea Lui, devin chipul si asemănarea noastră. Dacă picătura ar fi ales în continuare să rămână pe malul oceanului, nu s-ar fi putut niciodată uni cu El şi ar fi rămas separată de adevarata iubire dumnezeiască care nu sărăceşte niciodată…

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire care nu are capăt, nici început, nici sfârşit. Dar omul singur îşi creează propriile maluri, create de propriile lui credinţe limitative care îl separă de Dumnezeu. Iar adevărata iubire a Lui nu se află la suprafaţă ci în străfunduri, acolo unde cu cât înaintezi frica se evaporă iar iubirea creşte până când omul şi Dumnezeu se fac Una…

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire care nu poate fi cuprins prin nici un cuvânt omenesc. Căci un simplu atribut uman nu îl poate defini pe Dumnezeu şi o mică virtute omenească nu îl poate caracteriza pe El. Dar deşi spunem că El ar fi conştiinţă şi energie, aceste cuvinte sunt cu totul sărace şi nu pot cuprinde mai nimic din adevărata Lui fiinţă…

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire. Pe malurile oceanului, oamenii se plimbă şi se întreabă ce este viaţa, ce este omul. Cei puţin mai îndrăzneţi, circulă cu corăbiile lor de-a lungul şi de-a latul oceanului, experimentând mai mult decât cei care rămân pe maluri. Iar cei mai curajoşi, foarte puţini la număr, se aruncă de-a dreptul în ocean, căci doar aşa înţeleg că pot scăpa de frică, aruncându-se în oceanul iubirii Lui Dumnezeu....

Dumnezeu este un infinit ocean de iubire în care sufletele oamenilor coboară cu cât înaintează în cunoaşterea de sine. Cunoaşterea sparge bariera ignoranţei şi sporeşte iubirea omului pentru Dumnezeu. Iar acolo unde este iubire nu mai poate fi patimă, ci doar un suflet curat, pur şi luminos. În Dumnezeu nu poate fi patimă, cum nu poate fi nici în omul plin de iubire. Iar dacă există un astfel de om în care patimă nu este, eu îl invit şi îl primesc cu mare drag în inima inimii mele…

Credinţele noastre creează realitatea noastră

Ieri seară am fost prezent în Iaşi la lansarea noii cărţi a Niculinei - „Credinţele noastre creează realitatea noastră”. Tocmai am terminat-o, dar oricum o voi mai relua odată,  căci se vrea recitită. Pentru că Niculina noastră nu se dezminte. Ea creează non-stop câte ceva iar cărţile ei care apar la câteva luni sunt un fel de bonus adus în dar de viaţa ei magnifică de care nu se mai îndoieşte nimeni decât poate cei care văd realitatea denaturat prin prisma răutăţii din ochii lor. Dar fiecare alege credinţa prin care-şi creează realitatea, nu-i aşa?
Când joaca devine seriozitate, iar seriozitatea devine joacă, Niculina mai scoate câte o cărticică . Ieri chiar mă gândeam când am auzit-o spunând foarte deschis că ea permanent se joacă, la faptul că marea diferenţă dintre ea şi mulţii alţii constă în modalitatea de a privi viaţa dintr-un unghi sau altul. Când aleg să privesc viaţa numai din perspectiva unui joc, atunci credinţa mea se transpune în propria viaţă care devine şi ea la rândul ei un fel de joacă. Dacă aleg să privesc viaţa ca un chin, atunci credinţa mea se transformă ca-n lampa lui Aladin în realitate şi spune: „Aşa să fie”!
Dar aseară nu a fost cazul să ne mai gândim la lucruri rele. Pentru că în prejma ei, bucuria şi lumina răzbat şi se împrăştie peste tot în jur. Cred că cei care au fost prezenţi în sală pot confirma asta, nu cred că e doar cazul meu. Foarte interesant. Când mă întorceam ieri înapoi înspre Bacău, mă gândeam cum de tot vânturând bisericile, mănăstirile, duhovnici nenumăraţi ani şi ani de zile, nu mi-a fost dat să trăiesc niciodată o astfel de stare de bucurie trăită de atâtea ori în prejma Niculinei. Din contră, când plecam de la aceştia mă simţeam şi mai păcătos şi mai nevrednic. Am amintit asta pentru ca să-mi confirm încă odată că în ceea ce crezi, în acea credinţă cu care te identifici tu la un moment dat, acea credinţă te defineşte întru totul.
Nu sunt doar metafore. Dacă tu îţi spui că viaţa e minunată dar în acelaşi timp crezi că viaţa e foarte grea, oare care va fi realitatea vieţii tale? Aceea a credinţei, adică că viaţa e foarte grea. Pentru că acest clişeu „viaţa e minunată”, devine realitate doar dacă şi crezi în el, nu când îl spui doar cu gura sau e doar un gând care vine şi pleacă. Iar părerea mea este că dacă omul înaintează pe cale având ca barometru minunăţia vieţii, uşor se va disciplina şi în atitudine şi în gânduri.
Cum scrie ea în carte: „Pentru disciplină, e nevoie de voinţă umană, iar aceasta se dezvoltă dacă vrei. De obicei manifestăm voinţa pentru programele de zi cu zi pe care de multe ori nu le vrem cu adevărat şi nu suntem de acord cu ele, dar dacă „trebuie”, dezvoltăm voinţa, scrâşnim din dinţi, călcăm pe sufletul nostru şi până la urmă le facem”.
A te condiţiona negativ e floare la ureche. A te plânge continuu e foarte uşor. Nu e nevoie de nici un efort deosebit pentru asta.
Pentru a alege să trăieşti doar între credinţe limitative care-ţi transformă viaţa într-un chin perpetuu, nu ai nevoie nici să-ţi schimbi mintea şi nici să lucrezi la tine însuţi. Cei dinaintea ta au venit şi te-au condiţionat prin tot felul de credinţe unele mai false ca altele. Unde duc ele? Doar la frustrări,nefericire şi călcări pe suflet.
Dar alegerea bucuriei e atât de puternică încât îngheaţă pe loc toate condiţionările prosteşti care au intrat în subconştient de-a lungul timpului. Dar e o alegere, nu un dat. La mine şi poate că şi la Niculina într-o măsură, a venit după ce tot experimentam suferinţa la nesfărşit. Credinţa de atunci era grăitoare şi se manifesta în modul său. Credinţa de acum eclipsează suferinţa, ea nu mai are loc în realitatea noastră pentru că nu mai credem în ea. Dar am ales asta în mod conştient. Adică am acceptat noua sămânţă în sfera subconştientului nostru care creşte şi implementează noua credinţă pe zi ce trece. Dar pentru ca ea să crească e nevoie de un mic efort, adică să o udăm constant şi să avem grijă de noua sămânţă să nu se usuce.
Dacă aţi fost atenţi ieri, spunea ea că e mare lucru dacă omul reuşeşte ca ACCEPTAREA să încolţească în mintea omului, căci fără această acceptare trăim în continuare în dualitate şi nu sporim.
Aşa cum scrie „Atunci când pe lângă credinţă avem şi îndoieli este ca şi cum energia ţâşneşte spre un flux al materializării, dar la un moment dat se blochează de un flux al îndoielii şi se reântoarce înapoi la emiţător. Când te-ai calibrat la un flux de conştiinţă, rămâi cu el şi nimic nu te poate destabiliza. Acesta e fenomenul numit credinţă”.
Acest pasaj spune totul. Nu poţi ajunge la nu ştiu ce rezultate dacă acceptarea acelui rezultat nu şi-a făcut loc în tine. Unii vor multe dar pot foarte puţine pentru că sfera acceptării lor este foarte mică şi îndoielnică. Mulţi au cunoaşterea necesară doar teoretic dar le lipseşte acceptarea practică a acelei cunoaşteri. Cum o poţi dobândi? Aplicând cunoaşterea ta în situaţiile mărunte din viaţa de zi cu zi. Pentru asta n-am nevoie să ma duc pe Himalaya sau în Nepal, căci acolo, ca şi aici, credinţa mea mă defineşte şi cu ea mă identific, şi în tumultul vieţii zilnice şi prin nu ştiu ce pustietate. Sunt tot eu, şi aici şi acolo. Dar fiind cât de cât conştient la vorbele şi gândurile mele, atunci şi atitudinea mea se va schimba, iar viaţa se va derula din ce mai mult ca o joacă şi nu ca un chin.
Mulţumesc Niculina şi îmi mulţumesc mie însumi că am fost prezent iarăşi în bucurie şi lumină. Am mai urcat o treaptă şi astfel ne-am mai apropiat şi mai mult de noi înşine. Susţinându-te pe tine, ne susţinem de fapt pe noi înşine. Ca şi cum ajungi acasă, căci acest „acasă” nu e un loc palpabil, ci un loc ascuns din suflet care abia aşteaptă să fie descoperit.
În final, rescriu poezioara pe care am găsit-o la finalul cărţii care mi-a plăcut foarte mult:
„Prezenţa, numai în prezent pot să o trăiesc.
Primul pas pe care-l facem spre Dumnezeu este primul care ne îndepărtează de El.
Opreşte-te din a căuta adevărul, fii adevărat.
Opreşte-te din a căuta iubirea, iubeşte.
Opreşte-te din a căuta conştiinţa, fii conştient.
Opreşte-te din a căuta Viaţa, fii viu.
Opreşte-te din a căuta lumina, deschide ochii.
Opreşte-te din a-L căuta pe Dumnezeu, deschide-ţi inima.
Ceea ce căutăm suntem deja.”
(J.Y. Leloup)

In cautarea unei minuni

Omul aşteaptă minuni, mai ales vreuna care să i se întâmple pe neaşteptate, care să îl surprindă şi care să îi schimbe propria viaţă deodată, fără efort şi neapărat înspre bine. Dar binele acela, aşa cum îl percepe  mintea omului.   Pe acel bine îl doreşte, care să nu-l scoată cumva din zona de confort, ci dacă s-ar putea să îl afunde şi mai mult în el. Tot ce îşi doreşte este să i se întâmple o minune prin care  să nu mai aibă deloc grija vieţii de zi cu zi. Eventual un mare câştig care să-l scoată definitiv din încorsetarea lăuntrică prin care îşi munceşte creierii zi şi noapte cum să mai găsească noi soluţii pentru traiul zilnic.
Orice factor pertubator se vrea eliminat. Orice sursă de stres se vrea anihilată. Orice om cu probleme trebuie să dispară din peisajul său. Tot ceea ce îi perturbă limitele egoismului între care îşi duce viaţa, trebuie adânc îngropat într-un loc ascuns şi neştiut de nimeni. Iar dacă ar putea, s-ar îngropa chiar el însuşi acolo, odată cu egoismul din el. Poate doar aşa ar simţi cu adevărat că nu mai are nici un fel de probleme care să îl distragă.
Iar pentru o astfel de minune minunată, omul e dispus la multe, numai să priceapă ce e cu el însuşi nu. Chiar şi de tot felul de compromisuri ar fi capabil, ce mai contează o nouă călcare pe suflet, când sufletul deja e terfelit  şi se calcă pe el non-stop?
Cum te întâlneşti cu careva pe stradă, se uită chiorâş la tine dacă cumva îi spui că eşti ok. Dacă îi spui că eşti bine, se încruntă şi mai mult, iar dacă îi zici că  toată viaţa ta e minunată, magnifică, extraordinară, simţi că ţi-ar tăia capul în prima secundă dacă i-ar sta în puteri. Apoi uşurel, răutatea se mai potoleşte, dar viclenia şi linguşeala încep uşor să capete aripi. Pentru că trebuie să fie ceva la mijloc, ceva dubios, nimeni la vremurile astea nu mai poate spune că are o viaţă minunată decât dacă eventual a înnebunit peste noapte sau e complet schizofrenic. Iar dacă nu i te plângi înseamnă că e ceva în neregulă cu tine.
Omul nostru vrea o minune. Dar s-ar mulţumi şi cu un pont la urma urmei, unul care să-l scoată din mizeria cotidiană. Un pont prin care dacă se poate ca munca  să fie  îngropată în acel loc, unde tot ceea ce îl scoate din zona de confort , trebuie inevitabil şi cu desăvârşire  îngropat. Cum, chiar să nu nu fie nici un pont la mijloc? Chiar nici unul?
Dezamăgit că s-a oprit să vorbească cu tine fără să capete nimic în schimb, omul pleacă nedumerit. Nu înţelege de ce tu te simţi aşa bine iar el se simte atât de nenorocit. Dar căutarea lui nu se opreşte aici.
Va merge în continuare în periplul său nebunesc şi disperat, întrebând mereu în stânga şi dreapta de ponturi şi oportunităţi. Va sta chiar şi la cozi nesfârşite pe la sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, unde va avea grijă să înghesuie bani cu nemiluita pentru „spor la bani şi în afaceri”. Va juca în neştire şi la tot felul de jocuri de noroc sau trageri extraordinare, unde ofertele sunt  atât de irezistibile încât cu greu s-ar putea abţine de la aşa ceva. Va citi chiar şi cărţi motivaţionale care îţi promit cum în zece paşi poţi atinge bunăstarea fără efort sau cum urcând 20 de trepte ajungi la iluminare. Va merge şi pe la tot felul de cursuri spirituale sau de dezvoltare personală, care îl dau peste cap cât asistă la ele, dar după care odată terminate, le uită mesajul imediat ce a ieşit pe uşă. Va încerca tot felul de tehnici prin care să-şi influenţeze subconştientul, dar neavând rezultate imediate, renunţă la ele cât ai zice peşte. Se va agăţa chiar şi de o rugăciune „iniţiatică”, care nu e pentru profani, una pe care dacă o citeşti zilnic te curăţi fără nici un efort, ştie el, una de-a lui Arsenie Boca, care circulă pe ascuns din mână în mână într-un cerc închis.Şi cu cât e mai închis cercul, cu atât speranţele sunt mai mari, iar minunea va fi cu adevărat copleşitoare. Va merge chiar şi la Ierusalim sau în pelerinaje la locuri sfinte unde a auzit el că cu cei care au trecut pe acolo s-au întâmplat mari minuni. De ce nu i s-ar întâmpla şi lui una? Va urmări cu mare interes tot felul de documentare, unele mai interesante ca altele prin care i se arată că omul nu e doar trup şi că este chemat  să se autodepăşească , dar cum iese din atmosfera respectivă, interesul îi dispare ca şi cum nici n-ar fi fost. Va merge cu entuziasm şi pe la conferinţe care mai de care mai interesante şi atrăgătoare, dar odată conferinţa terminată, se termină şi cu entuziasmul lui.
Omul nostru nu mai are răbdare pentru promisiuni, el vrea certitudini.Şi vrea garanţii palpabile că în ce îşi va investi banii, îi va aduce profit de la sine. Iar dacă s-ar putea, profitul să îi vină chiar înaintea investiţiei. Şi neapărat să fie un profit uriaş şi minunea să fie copleşitoare. Şi neapărat să-i vină totul de la sine fără nici cel mai mic efort. Doar el şi-a  pus banii în joc şi vrea rezultate. Imediate!
Dacă se orientează spre partea financiară, şi-ar dori ca profitul să îi fie atât de mare încât niciodată să nu se mai gândească la facturi, la mâncare, la nevoile copiilor, la rate, bănci sau la hainele nevesti-sii. Şi neapărat să îşi permită orice, oricând, oriunde, oricum.
Dacă se orientează spre spiritualitate, nu se poate el mulţumi cu puţin. Profitul trebuie să fie în timp real şi nu peste nu ştiu câţi ani. Aici şi acum. Boala nu se va mai lipi de el, depresia va fugi când îl va vedea, prietenii vechi se vor minuna şi ei de schimbările profunde din el şi vor fugi ca arşi de orgoliul lui care pârjoleşte totul în jur. Încă nu se poate teleporta, dar nu-şi face griji, e floare la ureche pentru el. La fel şi bilocaţia, levitaţia, materializarea banilor, chanelling cu tot felul de entităţi...ar zbura şi prin văzduh dacă ar putea. Numai să se vadă odată şi odată o minune palpabilă, căci e sătul până peste cap de promisiuni.
Dar minunea se lasă aşteptată. Omul începe să se îndoiască şi mai mult şi începe să creadă că totul nu e decât o farsă. Nu i-ar ajunge  nici măcar zeci de mii de mâini cu care să se agaţe de orice surogat din afară. Însă nu reuşeşte să găsească nimic cu care să se agaţe de el însuşi.Tot ceea ce îi fură privirea din exterior îl atrage irezistibil, însă nu are puterea să se uite demn în proprii ochi, să intre în el însuşi şi să-şi menţină privirea acolo. Îşi pleacă privirea ruşinat şi-şi aminteşte ca într-un flash de o povestire pe care o citise cu mulţi ani în urmă. Atunci însă nu o credea. Acum, după ce a trecut ca prin foc prin atâtea experienţe şi prin atâtea dezamăgiri, începe uşor-uşor să o creadă. Iar povestirea lui spunea aşa:
 În vremurile de demult, oamenii erau zei. Ei au abuzat atât de mult de divinitatea din ei, încât stăpânul zeilor, a hotărât să le ia puterea divină şi să o ascundă într-un loc în care oamenilor le-ar fi imposibil să o găsească. Marea problemă era alegerea unei ascunzători sigure.Atunci, zeii mai mici au fost convocaţi la un consiliu pentru a rezolva această problemă. Ei au propus următorul lucru: „Să îngropăm divinitatea omului în pământ”. Dar stăpânul le-a răspuns: „Nu, nu este suficient, pentru că omul va săpa şi o va găsi.” Atunci  zeii i-au răspuns: „Să aruncăm divinitatea în cel mai adânc dintre oceane” a răspuns din nou: „Nu, a răspuns stăpânul, pentru că, mai devreme sau mai târziu, omul va explora fundul oceanelor şi, cu siguranţă, într-o zi, el o va găsi şi o va ridica la suprafaţă.” Atunci  zeii mai mici s-au dat bătuţi: „Nu ştim unde să o ascundem, deoarece pare că nu există pe pământ sau în apă un loc pe care omul să nu poată să nu-l găsească într-o zi”.Atunci  stăpânul a spus: „Iată ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în cel mai tainic loc din el însuşi, pentru că nu se va gândi niciodată să caute acolo”.
De atunci, spune legenda, omul a făcut înconjurul pământului, a explorat, a escaladat, s-a scufundat şi a săpat, mereu în căutarea a ceva ce se găseşte doar în el însuşi.

Pana cand?

Până când îţi vei reprima nevoia de a-ţi face cunoscut necunoscutul din tine, şi până când îţi vei frânge energia care vrea să se elibereze din tine?

Până când îţi vei reprima originalitatea care abia aşteaptă să iasă din propria cuşcă şi până când te vei îndoi de tine însuţi?

Până când îţi vei reprima nevoia de a te arăta pe tine însuţi aşa cum eşti şi aşa cum gândeşti, şi până când te vei lăsa influenţat doar de cei pe care crezi că au mai multă înţelepciune decât tine?

Până când îţi vei reprima demnitatea de OM spunând lucrurilor pe nume şi până când vei crede că nu eşti încă în măsură să îţi aşterni fără frică punctul tău de vedere?

Până când îţi vei reprima nevoia de a fi liber şi de a trăi după propria ta conştiinţă, şi până când îţi vei călca pe suflet lăsându-te ghidat de cei care nu se pot ei înşişi lăsa ghidaţi de nimeni?

Până când îţi vei reprima frumuseţea din tine şi până când vei avea reţinerea de a te arăta aşa cum eşti fără înflorituri, fără măşti şi fără dualitate?

Până când îţi vei reprima lumina din tine să te lumineze şi să lumineze în jurul tău, şi până când te vei lăsa sedus de întunericul care vrea să frângă lumina netăiată a iubirii?

Până când te vei întreba într-un mod sfidător de unde ştie cineva ceva anume şi până când vei pune sub semnul întrebării experienţele de viaţă împărtăşite de alţii?

Până când îţi vei reprima nevoia de a crea tu ceva din propria ta cunoaştere şi până când vei rămâne doar la stadiul de a arunca cu pietre asupra celor care se străduiesc şi încearcă să se depăşească pe ei înşişi?

Până când îţi vei reprima talanţii cu care ai fost înzestrat, crezând la nesfârşit că eşti nevrednic şi până când vei rămâne în smerenia falsă care-ţi fură identitatea?

Până când îi vei judeca pe ceilalţi care au curajul de a se exprima necenzurat şi până cînd îţi vei cenzura tu propria unicitate care se vrea mărturisită pe faţă şi nu în ascuns?

Până când îi vei condamna pe cei care îşi prezintă propriile adevăruri venite din experienţele lor de viaţă şi până când îi vei considera pe aceştia doar orgolioşi, aroganţi şi mândri?

Până când îţi vei reprima deschiderea la o părere diferită de a ta, alegând doar să emiţi judecăţi gratuite ?

Oare nu e prea obositor să trăim în bănuieli, gânduri ascunse şi critici cu care doar ne separăm la nesfârşit unii de alţii ?
Oare nu ar fi mai frumos şi mai creativ să ne susţinem unul pe altul ca de la sine la sine?

A fi de partea ta sau a nu fi

Pentru mine oamenii se împart în două categorii mari: cei care sunt de partea lor şi cei care nu sunt de partea lor. Dar ce înseamnă de fapt să fi de partea ta sau nu?

Cu ce categorie să începem? Mai bine cu cei care nu sunt de partea lor, pentru a termina într-o notă optimistă, ok?

Aşadar, pentru mine, oamenii care nu sunt de partea lor sunt cei care:

-aşteaptă resemnaţi ca viaţa să li schimbe de la sine

-nu sunt dispuşi să facă vreun efort considerabil în privinţa asta

-majoritatea nici măcar nu-şi dau seama că viaţa lor necesită schimbări majore

-sunt reticienţi la schimbări

-preferă să critice într-un mod neconstructiv

-nu se bucură de realizările celorlalţi, iar dacă o fac, o fac doar de faţadă dar pe dinăuntru ranchiuna îi mănâncă de vii

-trăiesc plângându-se permanent şi caută mereu oameni dispuşi ca să-i asculte

-consideră că ceva sau cineva din afară e responsabil pentru suferinţa lor: guvernul, statul, sistemul, Dumnezeu

-privesc cu suspiciune un om realizat sau care trăieşte altfel decât marea turmă

-sunt invidioşi pe cei care au succes

-se simt mereu lezaţi de ceva ca şi cum ei cred că merită mai mult dar nimeni nu-i ajută să-şi descopere potenţialul

-sunt refractari la ideile şi părerile originale şi nu dau credit nimănui din cei care au reuşit să iasă dintr-o credinţă limitativă

-sunt extrem de orgolioşi şi duri cu ceilalţi, iar despre ei înşişi au părere foarte bună

-nu-i interesează cunoaşterea sau ceva spiritual pentru că netrăind din sine, mintea veche îi conduce şi-i îndeamnă să găsească soluţii doar pentru grija de zi cu zi

-nu acceptă din start ajutor, sfat, sau altă părere diferită decât a lor

-se chinuie permanent şi de obicei acest chin li se pare firesc, s-au obişnuit atât de mult cu el încât chinul le-a devenit a doua natură

-nu ştiu să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii, nu au timp pentru astfel de „nimicuri”

-sunt mereu dispuşi să se certe cu cineva doar de dragul certei, pur şi simplu aşa se hrănesc ei, iar dacă cumva nu iese nimeni la interval, merg ei în căutarea certei

-trăiesc în frică transformând propria frică într-un idol la care se închină zi şi noapte

-nu citesc mai nimic decât eventual lucruri care nu au legătură cu omul şi cunoaşterea

-fac mereu abstracţie de lecţiile pe care viaţa lor însăşi le-o predă şi consideră că nu au nici o lecţie de învăţat

Şi multe altele...

Cei care sunt de partea lor sunt cei care:

-merg înainte pe drumul lor fără să se uite în ograda vecinului

-îi interesează doar să îşi manifeste sinele şi să împărtăşească necunoscutul din ei înşişi celorlalţi

-sunt permanent în alertă dar nu în disperare

-acceptă cu răbdare şi păreri diferite chiar dacă acele păreri nu sunt conforme crezului lor

-evită polemicile distructive pentru că acestea li se par doar pierderi de vreme şi de energie

-evită să dea sfaturi fără a fi întrebaţi, evită să îşi arunce mărgăritarele pe aiurea

-sunt autentici şi nu suportă duplicitatea şi fariseismul

-îşi recunosc propriile greşeli şi nu se mai simt vinovaţi pentru ele pentru că le-au transformat din greşeli în experienţe

-aleg să spună adevărul în faţă deşi ştiu bine că şi acest adevăr este relativ

-îşi asumă vorbele pentru că le-au experimentat la propriu şi nu vorbesc doar din cărţi

-nu încearcă să pară mai buni decât sunt pentru că cel mai important pentru ei e să fie autentici

-se bucură de realizările celorlaţi necondiţionat şi îi susţin

-au înţeles că aici printre oameni nu există perfecţiune ci doar căderi, ridicări, ocolişuri, urcuşuri sau coborâşuri

-îşi urmăresc propriile trăiri în mod conştient

-se bucură de „nimicurile” vieţii şi ştiu că în ele constă tot farmecul vieţii

-nu îndeamnă pe nimeni direct să facă ceva din ceea ce ei au făcut şi consideră că e bine de făcut

-lasă propria lor viaţă să vorbească de la sine în locul lor

-nu se consideră mai sus ca alţii în cunoaştere pentru că ştiu că oricine le poate preda oricând o lecţie, chiar şi un copil

-deşi poate mai fac alegeri compromiţătoare, înţeleg asta şi revin la ei înşişi ca la nişte vechi prieteni, învăţându-şi lecţia care se vroia învăţată

-primesc cu bucurie sfaturi sau ajutor fără resentimente

-primesc de la viaţă totul ca din mâna lui Dumnezeu

Şi multe altele...

Crestinismul ca paradox

Paradoxul din creştinismul ortodox iese la iveală foarte uşor şi pentru asta nu e nevoie de nici un fel de filozofie aparte, de nici un fel de teologie mistică, ci doar de o percepere a lucrurilor conştient şi fără înflorituri.
Iisus a venit, a trăit, a propovăduit iar după ce a plecat dintre noi, apostolii au restaurat învăţătura lui Iisus într-o religie universală. Aşa se întâmplă de obicei cu un maestru care s-a diferenţiat de restul oamenilor, după plecarea sa, adepţii se adună şi clarifică ei cum cred ar fi bine să se prezinte lucrurile. În urma maestrului adepţii se apucă şi pecetluiesc legi, pedepse, canoane,reguli, religii. Aşa s-a întâmplat cu Iisus, aşa s-a petrecut şi cu Budha. Ambii erau împotriva cultului personalităţii, ambii erau împotriva oricărui ritual exterior. Şi cu toate acestea, discipolii au lăsat în urma lor ceea ce au crezut ei de cuviinţă. Interesant este că Iisus nu a dat nici o regulă iar toată învăţătura sa se bazează pe afirmaţia „iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum şi eu v-am iubit pe voi”!
Cum ar fi putut da el reguli general valabile când cu toţii suntem atât de diferiţi? Unul e atras mai mult de exterior, acela are nevoie să vadă cu ochii partea ritualică, altul intră în el însuşi căutând acolo ceea ce nimeni din afară nu-i poate dărui.Unul se mulţumeşte cu rugăciuni citite create de alţii, altul încearcă să se depăşească pe el însuşi prin cunoaşterea de sine. Este unul mai presus ca altul? În aparenţă da, în realitate nu. Cu ce ar fi mai presus o floare de alta? Cu ce ar fi mai prejos un analfabet de un mare învăţat? Însă mintea interpretează ea ce şi cum vrea ea.
Creştinismul propovăduieşte suferinţa dar nici un creştin nu doreşte să sufere. Creştinismul propovăduieşte sărăcia dar nici un creştin nu doreşte să fie sărac.Creştinismul ameninţă cu pedepse dar nici un creştin nu doreşte să trăiască în frică.Creştinismul îndeamnă ca nimeni să nu judece preoţii dar aceştia au dreptul divin să ne judece pe noi. Însă dacă Ioan botezătorul striga în gura mare păcatele ascunse, oare noi ca nişte adevăraţi creştini cum ar trebui să procedăm?
Creştinismul învaţă smerenia dar nimeni nu îşi doreşte să fie umilit.
Creştinismul a dus plânsul la rang de virtute şi a făcut din teologia lacrimilor o adevărată artă.
Dar paradoxul este că în ciuda acestor îndemnuri, nimeni nu le caută, nimeni nu le doreşte. De ce? Pentru că toate acestea nu te ajută să răzbaţi, nu te ajută să te bucuri de viaţă. Din contră, promisiunea adevărată a creştinismului se află dincolo de moarte, odată cu restaurarea noastră întru Hristos. Dar de ce doar după moarte m-aş putea restaura, ce mă împiedică s-o fac acum? De ce oare ar fi trebuit să vină Iisus printre noi şi să ne spună adevăruri pe care moralitatea din noi o ştie deja? Oare trebuia să vină cineva să ne spună că nu e bine să faci aia sau aialaltă, căci altfel te vei înlănţui singur? Oare conştiinţa din noi înşine nu ne vorbeşte mereu? Dar câţi o mai ascultă?
Aşadar, Iisus vine, învaţă, iar creştinul începe să-şi ducă crucea fără cârtire. Dar asta doar aparent, pentru că de fapt orice om de fapt tinde spre dezvoltarea sa, fiecare om doreşte să îi fie din ce în ce mai bine. E firesc să fie aşa, e firesc ca omul să crească pe toate planurile. De ce ar trebui ca acest efort care vine din sine şi care se poate face cu bucurie să fie numit „a-ţi duce crucea”? Atunci, oare nu mă aflu prins ca într-o cursă, între ceea ce mi se prezintă şi ceea ce vreau eu de fapt în viaţă? Pot trăi în această dualitate ca şi cum nu mi-ar păsa?
Ortodoxia face aproape din orice o taină. Întrebările grele, le trece imediat la dosarul închis numit „taine” inaccesibile muritorilor de rând. Duhul sfânt lucrează în mod nevăzut şi toată lucrarea sa este o taină. Să presupunem că ar fi aşa.
Prima taină este botezul, poate mai mare decât toate, nu? Pruncul este adus şi botezat iar „vrăjmaşul” care până atunci se afla în interior, iese şi fuge de rupe pământul, apropiindu-se apoi de om doar din afară. Duhul sfânt îşi face locaş înăuntru şi începe să lucreze. În mod tainic bineînţeles. Dar mă întreb şi eu, cum lucrează el când majoritatea celor botezaţi suferă toată viaţa şi mereu tânjesc după o viaţă mai bună? Cei care reuşesc să crească spiritual sau material, depun eforturi reale pentru asta, nimeni nu se împlineşte decât dacă doreşte asta. Aşadar care e rolul duhului sfânt aici, că nu pricep? Cu el sau fără el tot mi se cere un efort. Iar ceilalţi aşa-zis păgâni fiind nebotezaţi sunt oare în mâna „vrăjmaşului” care îi joacă pe degete? Păi nu aş spune asta când văd cât de frumos trăiesc mulţi dintre ei. Iar când privesc vieţile multor creştini... rămân mut. Primul paradox.
Altă taină este sfântul maslu, o slujbă care se face pentru vindecarea bolnavilor mai ales. În general la această taină lumea vine puhoi, fiecare înzestrat cu ulei care este dat la sfinţit, după care are loc mirungerea, omul îşi ia uleiul cu el şi speranţele asemenea. Se spune că simpla prezenţă la maslu îţi iartă păcatele pe care nu le ştii. Şi asta e o taină. Omul participă la slujbă şi crede că prezenţa sa acolo îi va fi benefică. Asta se întâmplă la toate slujbele nu numai la maslu.Prezenţa cu trupul e foarte importantă dar prezenţa cu mintea nu are nici o valoare. Canoanele ortodoxe aruncă în stânga şi dreapta cu tot felul de anateme pentru cei care lipsesc 3 duminici la rând de la biserică, iar odată frica instaurată, ea se perpetuă de la sine. Aceste canoane ca şi ritualul slujbelor nu pot fi modificate, deşi nici măcar majoritatea preoţilor nu cred cu adevărat în ele. Însă se consideră că ceea ce vine de la sfinţii părinţi nu poate fi nici măcar pus sub semnul întrebării, darămite modificat. Ar fi interesant ce procent din cei care vin la maslu se şi însănătoşesc. La unii se întâmplă, dar aceştia au făcut ceva concret cu mintea şi viaţa lor, nu au aşteptat impasibili o minune. Iar venind vorba de impasibilitate, iarăşi mi se pare foarte elocvent faptul că creştinilor de biserică nu li se permite să aibă vreo opinie contrară preotului, iar dacă se întâmplă cumva asta, imediat sunt declaraţi eretici şi definitiv pierduţi. Dar stau iarăşi şi mă întreb: pasivitatea, prostia, ignoranţa, supunerea necondiţionată poate duce la ceva bun? Al doilea paradox.
Altă mare taină este spovedania. De cel puţin 4 ori pe an în cele 4 posturi ortodoxe. Omul vine la spovedit după ce a ţinut post de dulce, apoi se împărtăşeşte.I se dă şi un canon, ba să pună lumânăraşe, ba să se roage dimineaţa şi seara de prin ceaslov sau psaltire, ba să facă metanii, pe scurt să se conformeze. Însă ce bine ar fi dacă i s-ar da omului un canon să creeze ceva, să fie autentic, un canon prin care omul să îşi caute propria fericire. Nu se poate şi nu va fi niciodată aşa ceva în biserica ortodoxă. Trist dar adevărat. Aşadar omului i se iartă păcatele în mod nevăzut şi tainic, dar paradoxul este că data viitoare, de obicei, omul se întoarce din nou cu aceleaşi aşa-zis păcate. De ce? Pentru că acel canon care i se dă omului după spovedanie, nu are nici o valoare în sine, ci e doar o disciplină seacă. Şi majoritatea rămân cantonaţi în această disciplină, fără să sporească absolut deloc. Nici măcar nu-şi dau seama, ci merg doar pe ideea că chiar dacă viaţa lor este nefericită, dacă în continuare sunt amărâţi şi săraci, înseamnă că atâta merită, atât le dă Dumnezeu. Iar cu o astfel de mentalitate bine întreţinută de preoţi, cum poţi spori, cum poţi fi fericit? Al treilea paradox.
O altă taină este şi taina nunţii. Dar aici nu am multe de comentat pentru că rata divorţurilor chiar şi la cei cununaţi în biserică este atât de mare încât e prea grăitor faptul că simplul ritual chiar ridicat la rang de taină nu înseamnă mare lucru, atâta timp cât multe căsnicii se desfăşoară ca pe un teren de război al orgoliilor „care pe care”. Iar dacă nu e o relaţie ca de la sine la sine, prin care unul se susţine pe celălalt, totul e doar haos.Duhul sfânt oare cum mai lucrează aici? Al patrulea paradox.
Încă o taină este şi taina preoţiei. Aceştia sunt declaraţi oficial ca purtători de har, prin care glăsuieşte Hristos. Dacă ar fi aşa ar fi minunat. Dar oare câţi preoţi sunt cu adevărat autentici în misiunea lor? Câţi au renunţat la slava lumească şi o caută doar pe cea dumnezeiască? Câţi oare mai au conştiinţa nevătămată dar cu toate astea îi vorbesc lui Hristos atât de familiar ca unui prieten? Oare au cunoscut aceştia cu adevărat harul lui Hristos? Dar tare mă tem că dacă l-ar cunoaşte s-ar opri la intrarea în biserică , de frică să nu se ardă. Care nu şi-a câştigat o conştiinţă osândită, din daruri date sau primite,
prin care a înduplecat pe cineva să i se dea, sau a fost înduplecat el însuşi să dea darul preoţiei?Care n-a preferat pe vreun prieten nevrednic unui om vrednic, ca să îl facă preot? Care la cererea celor puternici ai lumii, n-a hirotonit pe vreunul fără de chemare?Cum cel ce vânează slava de la oameni şi caută bogăţia cea stricăcioasă, cel ce pofteşte să aibă mulţime de aur, şi cugetă rău la cei ce nu-i dau des, va îndrăzni să spună că are pe Dumnezeu locuind in el, sau că iubeşte pe Hristos, sau că are duhul Lui? Iar cel care nu l-a primit pe Dumnezeu în mod conştient, cum va arăta o slujire sinceră, cum va cunoaşte voia dumnezeiască?
Cu adevărat, oare câti există astăzi, care să aibă inima curată de toate acestea şi să nu fie împuns de conştiinţă că a făcut vreuna din cele de mai sus? Arată-mi unul şi mă voi mulţumi cu el.
Sau poate că ar trebui şi ei să ne spună nouă aşa cum a spus Iisus. ”Urmează-Mi!,căci vulpile au vizuini şi păsările cuiburi, iar eu n-am unde să îmi plec capul, căci m-am făcut slujitorul Lui Hristos!”
Sau poate că sunt eu prea aspru şi văd lucrurile prea tranşant? Dar cum aş putea să le văd când ucenicul, adică preotul, e atât de departe de cum a trăit în realitate Hristos? Infaibilitatea lor chiar pe asta se bazează, că nu pot fi judecaţi. Oare? Sau creştinismul şi dualitatea sunt totuna? Alt paradox.
Un alt capitol interesant este cel referitor la vieţile sfinţilor. 12 volume groase, în care ni se povesteşte cu de-amănuntul vieţile tuturor sfinţilor aflaţi în calendar. Până şi dialogurile sunt expuse, poate pentru a da o notă mai interesantă. Dar cât e adevăr şi cât e înfloritură în aceste poveşti? Pentru că adevăr există dar nu ar fi fost mai plauzibil ca lucrurile să ne fi fost redate conform adevărului? Degeaba mi se spune că mucenicii erau tăiaţi şi măcelăriţi, în timp ce ei cântau, sau că unii stăteau pe stîlpi şi-i mâncau viermii. De ce oare suferinţa e numitorul comun în vieţile tuturor sfinţilor? A face din suferinţă un idol echivalează cu sfinţenia? Dar un om care se bucură, care râde, care e entuziast şi plin de viaţă, acela nu mai poate fi sfânt? De ce ni se spune mereu că Maica Domnului stă în genunchi şi plânge pentru noi? Oare chiar nu are nici un motiv să se bucure? Deşi toate acatistele ei încep şi continuă repetativ cu „bucură-te maică...” Deci, se bucură sau plânge? Alt paradox.
Despre iad şi pedepsele cu care suntem ameninţaţi, mi-e silă să mai scriu. Dar instrumentul manipulării este frica, aşa că e de înţeles. Se spune că prima înfăţişare picturală a iadului a făcut-o Botticelli în secolul 15 după ce a citit "Divina comedie" a lui Dante.Până atunci doar se scria despre iad dar nu era nici o înfăţişare a sa reprezentată. Iar când a fost făcută pentru prima dată, în acel an, biserica catolică a avut cea mai mare afluenţă de creştini. Frica nu doarme niciodată.
De curând am observat că viaţa lui Budha a fost luată şi transpusă într-o formă repovestită în vieţile sfinţilor Varlaam şi Ioasaf din India, prăznuiţi pe 19 noiembrie. Citiţi viaţa lui Budha şi apoi citiţi viaţa acestor 2 sfinţi şi veţi vedea similitudinea. Aşadar nici măcar Budha nu a scăpat, până şi el a fost făcut creştin.
Dar ce mai contează...dacă există măcar o mică breşă ,totul se prăbuşeşte mai devreme sau mai târziu. Iar interesul meu nu e nicidecum să lovesc ortodoxia, până la urmă rămâne singura religie care m-a sedus, o perioadă lungă ce-i drept. Mi-a şi plăcut, adică m-am lăsat sedus de bună voie. Dar orice te seduce, te poate şi trăda. O mică picătură de otravă, otrăveşte tot conţinutul. Dar ca orice religie şi ca orice sistem, ortodoxia are breşele ei. Iar acolo unde este o breşă, mai pot fi o infinitate de alte breşe.
Religia are rolul ei, preoţii rolul lor, iar experienţele prin care trecem ne reprezintă pentru că ele nu mint niciodată. Iar dacă am fost trădaţi, să lăsăm încrâncenarea să plece şi să ne apropiem şi mai mult de noi cu îngăduinţă.
Astfel încât îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg. Aşa să fie!

Varatiuni pe o tema data

Cu cât înaintezi pe cale, cu atât mai mult realizezi că urcuşul duhovnicesc sau spiritual nu are capăt, nu are final. Ceva te trage înainte, te îndeamnă să urci, dar ce e acolo sus nu are importanţă, căci singurul lucru cu adevărat important este să fi pe cale şi să urci. Când ai înţeles asta nu te mai poţi opri pentru că simpla staţionare te privează de bucuria unei noi experienţe.

Cu cât omul priveşte în urma sa cu detaşare, cu atât tot trecutul se aseamănă unor reziduri care s-au scurs de pe sinele său. De ce să rămâi cu mintea în trecut, de ce să te învinovăţeşti pentru nişte păcate închipuite? De ce să cred într-o karmă negativă? De ce nu într-una pozitivă? De ce ar trebui să cred în oricare fel de karmă? Cu cât lucrurile par mai complicate cu atât mintea este mai atrasă de ele. Dar libertatea sinelui e dincolo de orice karmă, de orice condiţionare exterioară, de orice religie, de orice greşeală.

Cu cât rămân în postura de observator cu atât dispar lanţurile ataşamentelor care mă duc spre angoasă, spre frică, spre depresie, spre tot felul de necazuri închipuite. Viitorul mi se perindă prin faţa ochilor prezentându-mi situaţii care mai de care mai colorate şi mai grele prin care voi fi nevoit să răzbat. Dar de ce să rămân cu mintea acolo, închipuindu-mă cum le voi rezolva? Oare nu ar fi mai logic să găsesc soluţii atunci când acele situaţii se vor ivi cu adevărat în realitate şi nu doar în mintea mea?

Cu cât rămân doar cu mine însumi cu atât realizez că îmi intră în viaţă numai daruri şi binecuvântări. Dar totuşi poate vine un om care mă tulbură, poate se întâmplă ceva care mă distrage sau care mă afectează, poate intervine o situaţie care îmi crează disconfort. Pe acestea cum le voi mai putea interpreta ca daruri? E imposibil să faci asta pe moment. Dar e posibil atunci când emoţiile s-au scurs. Toate emoţiile sunt temporare iar ceea ce e temporar nu mă poate defini. Poate va trece un timp îndelungat ca să-mi revin, cert este că mai devreme sau mai târziu emoţiile se scurg iar eu încep să realizez lucid, de ce am avut nevoie de lecţia care mi s-a predat. Luciditatea dispare când emoţiile se ivesc, iar emoţiile dispar când luciditatea se aşterne.

Cu cât mă cunosc pe mine însumi cu atât înţeleg că nu poate fi un lucru mai mare decât acesta. Şi mai simplu în acelaşi timp. Dar mintea aflată mereu în agitaţie nu se mulţumeşte cu simplitatea, ci vrea lucruri cât mai complexe, tehnici cât mai subtile, asta doar pentru a hrăni ego-ul care hrănit permanent cere şi mai multă hrană. Duşmanul cel mai mare al ego-ului este simplitatea şi bucuria firească de a fi. Simpla tăcere şi simpla intrare în tine însuţi face mai mult decât o rugăciune meşteşugită sau decât o meditaţie complexă. Iar simpla întrebare „cine sunt eu” te aduce în starea firească, restaurat din nou la sinele tău.

Cu cât mă încrâncenez mai mult în viaţă, cu atât mai mult viaţa îmi stă împotrivă. Ca şi cum vreau să împing cu umărul o piatră de o tonă. Nu am să reuşesc niciodată. De ce să mă opintesc împotriva fluxului firesc al vieţii? Pe cine vreau să impresionez? De ce să nu mă las deschis total la ce ar avea viaţa să-mi dea de la sine? Viaţa îmi este maestrul iar eu sunt un simplu ucenic al ei. Pentru a înţelege asta, nu am nevoie de multă filozofie. Doar să stau liniştit şi tăcut iar asta îmi poate fi de ajuns.

Cu cât rămân în lumină cu atât lumina mă aşează fără sforţări pe ape liniştite. Dar dacă aleg întunericul, acesta mă ia cu forţa şi mă azvârle pe ape tulburi. Iar acolo unde este tulburare, nu se mai poate vedea nimic. Ca şi cum eşti într-un carusel al gândurilor care te învârte la nesfârşit. Cum să opreşti acest carusel care se învârte pe pilot automat? Nu-l pot opri cu forţa. Doar pot lăsa gândurile în pace să plece şi să nu mă mai agăţ de ele. Şi astfel caruselul nu va mai avea putere să se învârtă. Spitalele sunt pline de oameni depresivi care se agaţă cu disperare de gânduri şi nu le lasă să plece. Pentru aceştia caruselul nu se poate opri. Poate atunci când se va opri, se va termina şi cu depresia lor.

Cu cât aleg bucuria ca stare firească cu atât simt tot mai mult că nu mi-o poate fura nimeni şi nimic, decât dacă o predau eu de bună voie. Doar bucuria e cea care îmi menţine entuziasmul creaţiei, iar dacă renunţ la ea mă scufund rapid în suferinţa fără fund. Ce mă mai atrage acolo iarăşi? Oare mai am nevoie cumva să mi se plângă de milă? Oare mai caut milă de la un dumnezeu necruţător gata să mă pedeapsească? Oare vreau mereu să fiu înconjurat de oameni plângăcioşi care refuză iarăşi şi iarăşi darul şi binecuvântarea vieţii?
Oare nu îmi e îndeajuns să mă am doar pe mine însumi?

Multumesc!

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
iar mulţumindu-ţi ţie,
îmi mulţumesc mie însumi,
şi recunoscându-te pe tine,
mă recunosc pe mine,
şi privindu-te pe tine,
mă privesc pe mine ca într-o oglindă.
Şi iată cum,
luminându-te tu în chip minunat,
ne luminăm şi noi în chip minunat,
şi înaintând tu cu nădejde spre sinele tău,
înaintăm şi noi cu bucurie spre sinele nostru!

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
căci ţi-ai făcut cunoscut necunoscutul din tine,
arătându-te oamenilor aşa cum eşti,
nici simplă, nici complicată,
nici accesibilă, nici inaccesibilă,
te-ai făcut ca o mamă pentru unii,
sau ca o soră pentru alţii,
aceştia s-au apropiat de tine
şi tu te-ai apropiat de ei,
unora tratându-le trupul,
iar altora vindecându-le mintea,
şi dintr-o minte veche şi întunecată,
le-ai recreat una nouă şi luminoasă!
Ca un vârtej,
treci tu uneori prin viaţă,
pe unii doar îi ignori cu mare nonşalanţă,
altora le spui doar adevărul faţă-n faţă,
şi unora şi altora le-arunci mari provocări,
ca să răzbată singuri şi fără ezitări,
de-ar înţelege ei ce bine le-ai făcut,
ţi-ar mulţumi-n mod sincer, nu doar prefăcut.
Astfel poate şi-ar depăşi ei înşişi propria limită,
filtrându-şi gândurile atent ca printr-o sită,
şi-ar realiza cum depăşind tu orice obstacol,
n-ai asistat  impasibilă ca la un simplu spectacol.

Pe unii îi tratezi pe faţă,
privindu-i ochi în ochi,
pe alţii îi sfătuieşti doar virtual,
şi totuşi în mod real,
pe blog,pe facebook sau pe oriunde,
te apropii de toţi în mod egal,
deşi mulţi dintre ei îşi ascund feţele,
iar alţii îşi ascund doar ochii,
dar de ce fac aceasta şi fug de ei înşişi,
nu am putut înţelege vreodată,
dar nu-i judec şi nici nu-i condamn,
căci şi eu am fost la fel ca ei odată.
Dar luminătorul trupului este ochiul,
căci dacă ochiul tău va fi curat,
tot trupul tău va fi luminat,
iar dacă ochiul tău va fi rău,
atunci întunericul din tine cu atât mai mult!
Dar fiecare după sufletul său alege să se expună,
iar dacă acolo este frică, oare ar mai fi în el iubire?
Iar daca este doar iubire, oare ar mai putea fi acolo frică?

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
pentru că văzându-te sporind cu sufletul şi viaţa,
am luat aminte şi noi la viaţa noastră,
şi ne-am schimbat lucrând la mintea noastră,
unii doar pentru o vreme, alţii neâncetat,
unii apropiindu-se cu frică, alţii cu îngăduinţă,
fiecare după puterile sale şi după râvna sa,
unii întorcându-se înspăimântaţi de unde au plecat,
alţii zburând în înalturi,
lăsând deoparte orice surogat.
Căci nimeni nu s-a făcut vreodată bun fără voia lui,
nici necredinciosul nu a devenit credincios la îndemnul altora,
nici nu-şi va schimba cineva cugetul rău fără voia sa,
ci fiecare straluceşte,
doar dacă cu adevărat va vrea!
Dar tu i-ai răbdat şi pe unii şi pe alţii,
iar dacă unii au ales doar să arunce cu pietre,
tu nu ai luat aminte la răutăţile lor,
ci ai mers fără oprire pe drumul tău,
unde nu ţi se poate întâmpla nimic rău.
Căci fiind tu întreg simplă,
te-ai împărţit tuturor întreg variat,
şi astfel te-ai făcut ignorantă cu cel ignorant,
sau filozoafă cu cel filozof,
şi te-ai făcut una cu aceştia,
şi le-ai întins o mână ca să-i ridici cumva,
pe unii i-ai tras din groapa ignoranţei,
pe alţii i-ai scos din labirintul fricii,
şi i-ai împins cu nădejde pe toţi,
spre poarta fiinţei lor!

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
căci ne-ai arătat cum omul poate trăi conştient,
ca şi cum s-ar trezi dintr-un somn adânc,
ca şi cum s-ar trezi de la moarte la viaţă,
ca şi cum de pe ochi i s-a ridicat o ceaţă,
înţelegând în cele din urmă.
ce este omul şi ce se află ascuns în el,
comoara care nu sărăceşte niciodată,
izvorul care nu poate secătui în veci,
lumina care nu poate fi eclipsată vreodată.
Toate acestea sunt vii şi adevărate,
doar pentru cei curaţi cu inima şi viaţa,
pentru cei fideli cu adevărat sinelui lor,
pentru cei smeriţi în ascuns şi totuşi demni,
pentru cei care-au transcens grija lumească,
pentru cei care-şi arată dumnezeirea pe faţă,
şi care au înţeles dincolo de trup,
ce e cu această viaţă.
Însă toate aceste adevăruri nu pot fi cunoscute,
de cei aroganţi,trufaşi şi mândri,
care aleg doar să critice de dragul criticii,
însă fără să urmarească ceva constructiv,
care aleg doar tot să şuşotească,
fără ca la nimic să le folosească.
Fiecare însă e liber să aleagă,
fluxul de conştiinţă pe care vrea sa meargă,
unul vrea să sufere-e liber să o facă,
altul să se bucure-căci viaţa-i doar o joacă,
simplitatea reduce totul la- "a fi aşa cum eşti”,
mai de folos îţi este să fi "tu însuţi” doar o viaţă,
decât să porţi o mască-n zeci de mii de vieţi!

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
căci în jurul tău ne-am regăsit cu toţii,
neprihăniţi, cereşti şi puri,
dumnezei din Dumnezeu mai bine zis,
şi ne-am întors feţele de la întuneric,
spre lumina care purururea străluceşte în noi,
şi din fii risipitori care eram odată
ne-am regăsit chipul şi asemănarea noastră!
Aşa cum tu ai ales să-ţi înmulţeşti talanţii,
aşa şi noi am ales să nu-i îngropăm,
ci arătându-ne pe noi înşine aşa cum suntem,
am înmulţit talanţii fiecare după propriile puteri,
unul de zece ori,
altul de o sută,
iar cei mai râvnitori,
de mult mai multe ori!

Astfel, am fugit şi n-am mai dat somn ochilor noştri,
până nu am ieşit din mlaştina întunecată a suferinţei,
ajungând în cele din urmă la limanul bucuriei,
bucurându-ne împreună unul de altul,
aşa cum şi tu te bucuri de noi,
aşa cum şi noi ne bucurăm de tine,
apropiindu-ne cu iubire şi fără gânduri ascunse,
şi devenind noi uşori,
eliberându-ne ca de o povară de tot trecutul nostru,
ne-am lepădat de gândurile care ne sabotau,
şi ne-am creat aripi noi şi luminoase,
de o parte iubirea, de cealaltă bucuria,
de o parte nădejdea, de cealaltă hotărârea,
care ni s-a dat in dar,
de-a spori în cunoaşterea de sine,
care nu are hotar.

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
pentru că ne-ai arătat la toţi că se poate
să ne schimbăm minţile şi vieţile implicit,
căci tu ai ales să te arăţi oamenilor explicit,
ca şi cum ţi-ai fi pus la dospit cozonacii,
iar când i-ai scos, i-ai împărţit tuturor,
oferindu-ne o masă din prea plinul sufletului tău,
şi astfel ne-am îndestulat cu toţii din bunătăţile tale,
adică din experienţele tale, mai bine zis,
căci tu ai ales să te depăşeşti pe tine însăţi,
şi nu te-ai lăsat învinsă de obstacolele vieţii,
trecând fără oprire de la un nivel la altul,
experimentând viaţa şi nu lăsându-te experimentată de ea,
dominând-o şi nu lăsându-te dominată de ea,
ţi-ai învăţat din plin toate lecţiile,
arzând etape din viaţă iarăşi şi iarăşi,
ne-ai învăţat să vedem tot ce e mai bun,
în noi înşine şi asemenea în ceilalţi,
trăind fără frică şi fără complexe,
căci o viaţă traită în frică,
e doar o viaţă pe jumatate traită.

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
pentru curajul tău de a spune lucrurilor pe nume,
împărtăşind din frumuseţea vieţii în stânga şi în dreapta,
i-ai învăţat pe oameni să nu mai ia totul de-a gata,
ci să creadă în ei înşişi dincolo de orice limitare,
şi să intre acolo unde nimeni acces nu are,
pe poarta fiinţei lor care rămâne mereu deschisă,
unde omul şade pururea în poala lui Dumnezeu,
unde nu mai există nici frică, nici păreri de rău,
unde nu mai este nici discipol, nici maestru,
unde nu mai este nici prizonier,nici temnicer,
unde trecutul şi viitorul sunt doar simple himere,
iar puterea prezentului face din ele simple efemere.
Aşadar,
fiind tu de partea ta întru totul,
am început şi noi să fim de partea noastră,
arătându-ne aşa cum suntem în această viaţă,
lăsând inspiraţia fără oprire să crească,
am creat ceea ce sinele ne îndeamnă pe faţă,
şi-am arătat tuturor ceea ce spiritul nostru ne învaţă.
Lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
credinţa în noi înşine pe toţi ne-a luminat,
şi astfel trecutul fără efort s-a estompat,
uşor-uşor frica s-a diminuat,
mintea cea veche rapid a îngheţat,
în timp ce mintea nouă,ca pasărea Phoenix,
din propria cenuşă a-nviat!

Îţi mulţumesc dragă Niculina,
şi totuşi cuvintele sunt uneori prea sărace,
şi nu pot exprima decat o mică fărâmă de adevăr,
dar chiar şi aşa sărace cum sunt,
ţi le-am adus ca pe-o ofrandă,
sau ca pe un mărgăritar dacă vrei,
pe care l-am scos din vistieria sufletului meu,
şi l-am adăugat comorii din sufletul tău,
şi astfel zburând tu,
am început să zburăm şi noi odată cu tine,
regăsindu-ne puterea noastră interioară,
regăsindu-ne bucuria pierdută odinioară,
regăsindu-ne adevarata fericire din sinele nostru,
regăsindu-ne sinele divin,cel pururea maestru,
am cinat cu toţii împreună ca la o cină împărătească,
am şezut alături de tine şi tu alături de noi,
cel mic lângă cel mare,cel mare lânga cel mic,
căci în adevărata iubire nu mai există diferenţe,
nu mai există nici comparaţii între două feţe,
fiecare regăsindu-şi propria sa masură,
fiecare înţelegând până unde vrea să ajungă.

Vino acum,
spune câte a făcut Dumnezeu sufletului tău,
dezvăluie ceea ce ştii tu mai bine,
să nu ţii nimic ascuns sub obroc,
arată-l tuturor pe dumnezeul din tine,
care straluceşte şi astfel te susţine,
arată, vorbeşte, scrie, învaţă,
cum ai ajuns tu să revelezi adevărul pe faţă,
cum te-ai adăpat tu din izvorul cunoaşterii de sine,
cum ne-ai hrănit la nesfârşit cu frumuseţea din tine,
cum ţi-ai expandat fără hotar conştiinţa,
cum lumina ţi-a învăluit toată fiinţa!

Veniţi si voi,
profani, iniţiaţi, maeştri sau anonimi fără nume,
apropiaţi-vă în mod sincer de voi înşivă şi de lume,
dezvăluiţi-vă şi voi sufletele dacă nu vă este frică,
originalitatea şterge penibilul şi imediat îl disipă,
lăsaţi şi criticile sau judecăţile fără rost,
care subjugă minţile slabe ce stau la adăpost,
mai bine arată-mi tu omule cum lucrezi schimbarea ta,
şi-ţi voi arăta şi eu cum am schimbat mintea mea,
sau poate că şti tu vreo altă metodă sau cale,
n-o ţine doar pentru tine,
arat-o la fiecare!
Sau continuă de vrei,
să critici în orice anotimp,
ai putea dormi şi critica-n acelaşi timp?
Căci răutatea omului nimic n-o poate descrie,
iar mai mult decât atât, ce-aş mai putea eu scrie?

Îmi mulţumesc acum şi aşa să fie,
nu-mi pasă ce crede x sau y despre mine,
iar ce e în mine, doar eu ştiu cel mai bine,
de mă smereşte careva sau de mă înalţă,
rămân pururi loial sinelui meu care mă-nvaţă,
lăsând deoparte si nebăgând de seamă,
călăii ce suflete ucid şi minţi manipulează,
însă cel ce se lasă manipulat,
e doar un trădător,
căci tot hrănindu-se din linguşeli,
rămâne-un simplu impostor!

Astfel mi-am potrivit sufletul meu ca într-o icoană,
la care privesc neîncetat şi mă contemplu fără teamă,
având în mână o trestie de scriitor,
am înhăţat cuvintele prinzându-le din zbor,
le-am aşternut pe aici doar cu sinceritate,
scriind în mod simplu şi fără vanitate,
trecând prin foc şi tot experimentând de-o viaţă,
mi-am purificat sufletul şi mintea faţă-n faţă,
şi am împărţit cu voi crâmpeie de lumină,
împărtăşind ideile deschis şi nu doar în surdină.
Aşa este şi aşa să fie dragă Niculina,
de-a pururi cu toţii să fim cu gândul în lumină!

Misiunea esuata a sinelui

Omul se naşte şi iese din pântece cu misiunea lui pe pământ pecetluită pe suflet. Imediat cum se naşte, omul nu îşi mai aminteşte propria misiune cu ajutorul minţii, dar cel care i-o aminteşte în răstimpuri este sinele său care rămâne mereu legat de divinitate. Omul îşi uită misiunea dar intuiţia de a merge pe calea care îl duce spre împlinirea misiunii, nu şi-o pierde niciodată. Omul uită dar conştiinţa îi reaminteşte.

Copil mic fiind, spiritul începe să se călească, iar sufletul să se mărească. Bucuria vieţii în copil este atât de mare încât curiozitatea de a experimenta îl mână înainte fără oprelişti. Frică el nu are, nu a cunoscut-o niciodată . Viaţa bate filmul iar copilul bate frica.

Copilul mic mai creşte câte puţin şi în faţa sa deodată apar cei care îi vor „binele”: părinţii, societatea, religia...Frica stă în faţa copilului iar acesta rămâne surprins, nu pricepe ce vrea ea de la el.
Dar oamenii de „bine”, nu stau prea mult pe gânduri. Iau copilul şi-l azvârle în scurt timp în cristelniţa lacrimilor. Ritualul are loc, „vrăjmaşul” fuge ars, iar copilul intră condiţionat de frică în cea mai puternică condiţionare: religia. Frica începe să îl domine, dar înfiat de către religie, i se declară mereu că este la adăpost, în maximă siguranţă. Sinele este ferecat, temniţa păzită permanent cu străşnicie, iar la poarta ei frica păzeşte sinele divin, având cheia temniţei între dinţi. Maximă siguranţă.

Timpul trece iar copilul se vede intrat în societate ca un intrus. Frica îl urmează şi-i vorbesşte mereu prin gura celor binevoitori. Cuvintele şi ţipetele îl lovesc, dar nu ştie să se apere, căci singurul lucru pe care vrea să îl înveţe societatea este supunerea. Aude mereu doar ce îl subjugă: „nu pune mâna acolo”, „nu face aia, nu face aialaltă”, în stânga sau dreapta, oriunde s-ar uita, frica îl condiţionează.

La şcoală porneşte cu entuziasm, dar entuziasmul i se stinge pe zi ce trece. E pus fără milă în faţa unor învăţători care vor să îi toarne cu forţa gogoşi care mai de care mai bine pudrate. Lucruri abstracte, complicate, care atrag doar mintea dar care resping viaţa, resping omul. La şcoală spiritul de turmă frânge originalitatea şi fac din copil un simplu executant. Învăţătorii şi profesorii sunt înghiţiţi de vii de grija lumească iar răbdare nu prea mai au nici pentru ei înşişi. Banii nu le ajung niciodată iar mintea lor se strofoacă din răsputeri să găsească soluţii pentru plata ratelor. Însă temele date pentru acasă se ţin lanţ iar copilaşul nostru pentru a nu fi eliminat se străduie din răsputeri să facă faţă. Şi reuşeşte cumva deşi nu înţelege de ce e el obligat la această corvoadă, care nu ştie nici el unde îl duce.

Mai trece o vreme, copilul ajunge tânăr, iar tânărul se străduie cumva să păcălească viaţa care i se pare că e nedreaptă cu el. Unora li s-a dat mult, iar lui i s-a dat foarte puţin, cum mai poate fi viaţa dreaptă? Cum mai poate fi Dumnezeu nepărtinitor? Dar nu e loc de meditaţie, nu e loc de introspecţii metafizice, tânărul vrând-nevrând trebuie să răzbată cumva iar pentru asta are nevoie de bani. Câţi mai mulţi bani.. Mereu e cu ochii pe prietenii lui care se descurcă mai bine decât el, aşadar e nevoit să ţină pasul cumva. Şi-l ţine, nimic de zis.

O nouă persoană se interpune în viaţa lui şi rapid se căsătoreşte, pentru că viaţa în doi e altfel. Bună sau rea, nu contează, mai bine un compromis mic sau mare, decât să fie arătat cu degetul. Merge în continuare condiţionat de frică pentru că viaţa, şcoala,societatea şi religia nu l-au învăţat nimic concret pentru viaţă. Realizarea materială e cea mai importantă dintre toate, după care mai avem noi timp, eventual la pensie de întrebările conştiinţei care se aud din ce în ce mai stins. Tânărul însă nu se poate opri decât pentru ceea ce se vede, iar ceea ce nu se vede, e irelevant. Eventual se mai opreşte când e vorba să se compare cu unul sau altul, e tot ce contează pentru el, să nu rămână cumva pe locul 2. Originalitatea şi creaţia din sine, zac în continuare în temniţă, frica stă de strajă zi şi noapte, ea niciodată nu doarme .

Nu peste multă vreme vin şi copii iar grijile omului se măresc. Responsabilitatea de a creşte un copil e enormă dar responsabilitatea omului de a se cunoaşte pe el însuşi nu are nci o valoare pentru el. Începe să muncească şi mai mult până la epuizare iar tot ce îi mai crea bucurie înainte, i se pare acum doar un moft. Bucuria pleacă, lăsând loc grijii care iarăşi şi iarăşi şi mai mult se insinuează. Viaţa i se surclasează, dorinţele se diminuează, aspiraţiile nu mai sunt. Tot ceea ce contează acum este copilul. Iar părintele face cu copilul exact ce au făcut şi părinţii lui cu el. Ritualul se repetă iar frica se perpetuă.

Îmbătrânit de zile, omul nostru se îmbolnăveşte, căci boala rămânea singura metodă prin care viaţa îl mai putea opri din goana după marele „nimic”. Pentru un timp intră în el însuşi şi realizează iremediabil că toată viaţa i-a fost un mare fiasco. Crezând că a păcălit viaţa, nu a realizat că de fapt s-a păcălit doar pe el însuşi. Ce a avut în el, niciodată nu a strălucit. Necunoscutul din el, niciodată nu a fost revelat. Sinele niciodată nu s-a manifestat. Creaţia mereu în el s-a sufocat.
Iar acum, uitându-se în urmă la viaţa lui, e prea târziu. Urletul lăuntric e atât de puternic încât nimic nu-l poate estompa. Doar moartea. Care vine şi ea peste trup. Sinele este şi el în cele din urmă eliberat din temniţa în care a fost închis o viaţă, dar ce folos... plânge şi e trist pentru că nu şi-a împlinit misiunea pentru care a venit pe pământ.
Poate data viitoare...