luni, 28 octombrie 2013

Mila, compasiune, demnitate...

Mila este considerată a fi o mare ”virtute” creştină. Mult timp am crezut şi eu că este aşa. Dar acum dacă stau puţin şi analizez la ”rece”, nu mi se mai pare deloc a fi o virtute, ci pur şi simplu o slăbiciune.
Aproape peste tot, aproape oriunde te-ai afla la un moment dat, te înconjoară unul sau altul care îţi vrea mila ta. Acestora li se pare normal să îţi ceară mila, pentru că s-au obişnuit atât de mult cu acest mod de a se insinua în sufletul cuiva, încât aproape nici nu mai contează dacă i se acordă atenţie sau nu, dacă primeşte ceva sau nu. Dacă va primi mila ta , va fi până la urmă doar un alt fapt divers, dacă nu le-o vei acorda tu, se vor găsi cu siguranţã alţii care să le-o dea.
Ca să spun lucrurilor exact pe nume, Dumnezeu nu ne vrea nişte milogi. Din contră, aş spune că El vrea de la noi demnitatea noastră. Iar demnitatea nu are nimic comun cu mila. Demnitatea nu are nimic comun cu ignoranţa, cu pasivitatea, cu resemnarea, cu plângăcioşeala, cu aroganţa, cu raportarea la modele false...
Mila denotă slăbiciune, iar demnitatea ne ţine puterea la noi, căci imediat cum ne-am dat puterea, am şi căzut în stadiul de "cerşetori ai milei". Iar de aici şi până la a-l căuta iarăşi pe Dumnezeu în afara noastră nu mai e decât un pas.
Mila mă scurge de energie, iar demnitatea mă ţine treaz, conştient şi în acelaşi timp responsabil. Un om demn îşi asumă cu adevărat viaţa sa, îşi asumă cu adevărat propriile decizii, îşi asumă fără remuşcări propriile experienţe, îşi celebrează fiecare reuşită şi se onorează pe el însuşi pentru că este de partea sa întru totul.
Mila mă coboară în emoţii, iar odată cu emoţiile îmi scade şi vibraţia. Iar odată vibraţia coborâtă, iarăşi voi cere milă de la unul sau de la altul, iarăşi voi aştepta pasiv o situaţie prielnică de a ieşi din "criză", iarăşi mă voi învinovăţi pentru alegerile făcute, iarăşi îmi voi da cu tifla-n cap, iarăşi voi aştepta cu frică ziua de mâine, iarăşi îl voi implora pe Dumnezeu să "privească" cu milă spre mine, iarăşi şi iarăsi...
Dar atunci când mă aleg pe mine însumi ca făptură demnă, nu mă mai poate sabota nimeni prin emoţii care mă slăbesc şi care mă îndeamnă să renunţ fără discernământ la puterea din mine. Pentru că înţeleg într-un târziu că cei care îmi cerşesc mila, îmi manipulează practic o emoţie care vine din propria slăbiciune. Aşa de uşor sunt dispus să renunţ la mine însumi?
Iubesc demnitatea, pentru că mă iubesc pe mine însumi. Mă apreciez când reuşesc să nu cobor în emoţii negative care îmi fură identitatea. Mă apropii şi mai mult de mine însumi, atunci când nu abdic de la crezul meu. Mă luminez şi mai mult după ce am ales cu demnitate şi nu cu milă. Mă regăsesc şi mai mult când nu îmi las demnitatea deoparte pentru orice compromis.
Mila implică pasivitate şi emoţii, dar compasiunea adevărată implică o mentalitate constructivă şi nu una distructivă care nu ajută pe nimeni.
Însă compasiunea mă învaţă arta de a mă apropia de cineva, ca de la om la om, şi nu ca de la om pe lângă om. Apropierea de cineva se face prin compasiune şi nu prin milă. Aceasta e adevărata apropiere de cineva pe care doreşti să-l ajuţi sau să-l sfătui. Atunci când mă apropii cu compasiune, nu îmi pierd nici demnitatea şi nici puterea din mine. Practic nu mă "pierd" pe mine însumi când aleg compasiunea. Căci ea mă ţine şi conştient dar şi smerit în acelaşi timp. Şi dornic de a primi o confirmare din partea celuilalt dar şi detaşat de orice nevoie de a îi părea superior.
Compasiunea îmi dă răbdarea necesară de sfătui pe un altul, într-un mod folositor lui însuşi şi nu de a încerca să trag vreun folos în propriul interes.
Aceasta e adevărata diferenţă între milă şi compasiune. Una mă coboară, cealaltă mă ridică. Una mă înlănţuie, cealaltă mă eliberează. Mila mă îndeamnă la neputinţă, dar compasiunea mă îndeamnă să susţin pe cineva într-un mod constructiv, nu împingându-l de la spate, ci întărindu-i şi mai mult convingerea că "poate".
Rari sunt oamenii care aleg să îi susţină pe ceilalţi fără a aştepta nimic în schimb. Şi mai puţini sunt cei care îşi pun sufletul lor pe tavă, lăsând pe oricine doreşte să se înfrupte din el, acelora se cuvine să le mulţumim căci prin deschiderea lor, ajungem să luăm şi noi aminte la deschiderea noastră.

joi, 24 octombrie 2013

Intre creatie si vibratie



“Omul”...ce cuvânt mic pentru un adânc atat de mare...
Ce făptură mică în care se ascund atât de multe taine şi ce locaş mic învăluie divinitatea din el.
Oare ce poate face diferenţa între oamenii împliniţi, bucuroşi, sănătoşi, plini de viaţă şi cei deprimaţi, trişti, abătuţi, aflaţi într-o depresie continuă? Să fie de vină temperamentul? Vibraţia cu care ne naştem?Talanţii dăruiţi unora mai mulţi, altora mai puţini? Conjunctura mediului în care venim pe pământ?
Unii ar spune că ceva din toate astea formează omul şi limitele lui sunt date încă de la naştere. Dar asta e doar o credinţă limitativă sau un adevăr?
Personal cred că orice fel de credinţă limitativă care înlănţuie omul, e falsă şi nu vine de la Dumnezeu. Limitele pur şi simplu au fost create de oameni pentru alţi oameni. Şi de aceea interesul celor care au creat tot felul de credinţe limitative, a fost unul ascuns, prin care aceşti aşa-zis creatori au început să manipuleze masele fără discernământ. De aici şi ideea de predestinare a omului, ideea de păcat originar, de starea de nevrednicie umană care este indusă de mii de ani ca pe un firesc. Iar omul, nemaibătându-şi capul să analizeze cum stau lucrurile de fapt, a luat aceste credinţe limitative de-a gata, fără să le filtreze prin propria raţiune şi a făcut din ele idoli. Pe linia asta a urmării unor trasee stabilite dinainte de către cei din vechime, se merge în mare parte şi acum, din nefericire.
Dar Dumnezeu nu predestinează pe nimeni la un traseu limitativ. Cei care caută adevărul, înţeleg în cele din urmă că traseul vieţii lor nu poate fi trasat de către nimeni. Cei care înaintează în cunoaştere, se află permanent în mişcare. Pentru ei, e cel mai uşor să schimbe traseul fals pe care îl urmau ani şi ani de zile. Odată conştienţi că se află pe un drum greşit, nu au de făcut decât să schimbe macazul şi să-şi continue drumul. Pentru ceilalţi, care nu se află în acest proces de cunoaştere, e mult mai greu pentru a fi urniţi din loc. Şi nu e cazul să-i urnească nimeni, pentru că de fapt, ei înşişi nu vor să se urnească. Lor le e “bine” aşa, în confortul unei colivii şi a unei dogme de care se agaţă cu dinţii crezând că fiind acolo, sunt în maximă siguranţă. Unii trăiesc de mici în această colivie a fricii şi nu au curajul să iasă din ea, deşi portiţa e permanent deschisă. Alţii au trăit până la un punct liberi în afara coliviei, dar mediul, socialul şi religia, i-au introdus rapid în colivie. Iar odată intraţi, şi-au ferecat fără milă portiţa cu lacăte a căror cheiţe le-au azvârlit departe, în afara propriei colivii.
Orice aşa zis destin se vrea înfrânt, orice credinţă limitativă se vrea depăşită, orice viaţă poate deveni minunată dincolo de împrejurări.
Adeseori mă întreb de ce oamenii aleg mereu aceleaşi şi aceleaşi clişee de viaţă ale nefericirii:un job necreativ, o căsnicie încorsetată de rutină, resemnarea în faţa vieţii, lăsarea la voia întâmplării, reprimarea nevoii de a fi exact cum eşti, frica de a face o „nebunie” întrebându-te ce vor zice ceilalţi despre tine, frica de penibil, comparaţia şi competiţia cu alţii, critica neconstructivă, judecarea celor care aleg să iasă din marea turmă, rămânerea mereu în aceleaşi tipare falimentare de viaţă şi în aceleaşi dogme false deşi te atrag cu totul alte structuri spirituale, abandonarea în faţa micilor obstacole, rularea aceloraşi gânduri care duc la depresie...o adevărată reţetă a nefericirii!
Dar omul nu a fost creat pentru acest tipar mincinos de viaţă. El nu poate fi ghidat cu forţa prin canoane şi reguli universal valabile. Omul nu s-a născut doar pentru a fi înlănţuit şi pentru a se conforma cuminte în pătrăţica lui. Majoritatea aleg acest tipar care de fapt, îi alege el(tiparul) pe ei. Majoritatea nu aleg viaţa pe care vor să o trăiască, ci pur şi simplu se lasă „trăiţi” de către ea. Şi la sfârşitul vieţii spun: „aşa a vrut Dumnezeu”.
Dar cel care alege conştient nu mai poate spune nici măcar în glumă că „aşa a vrut Dumnezeu”. Pentru el, aceasta e cumplita blasfemie, de a se lăsa resemnat, nu în faţa unei realităţi, ci în faţa unui clişeu. Şi atunci nu mai poate accepta ce au spus cei din vechime, pentru că realitatea lor nu este şi a lui, cel de acum. El nu îşi recunoaşte decât propriul drum pe care şi-l va bătători singur. Doar aşa simte că se împlineşte, alegându-şi singur drumul şi nu lăsându-se influenţat de cei de dinaintea lui.
Tehnicile de ridicare a vibraţiei pot fi utile sau nu. Rugăciunile şi meditaţiile la fel. Dar acestea sunt doar tehnici de care te agăţi în speranţa că în urma practicării lor, te vei simţi mai bine. Însă omul nu a fost creat pentru a medita sub vreun smochin sau pentru a se ruga în genunchi cu lacrimi. Acestea sunt tehnici pasive care implicit duc la pasivitate.Ce tehnică îţi trebuie ca să ajungi la tine însuţi? Dacă simţi nevoia să te joci pur şi simplu, mai ai oare nevoie de meditaţii sau rugăciuni? Dacă simţi nevoia să creezi ceva din sinele tău (chiar şi ceva infim), mai ai nevoie de un îndemn exterior? Creaţia însăşi ridică vibraţia dar fără ca tu să cauţi aceasta forţând lucrurile. Ea creşte de la sine, ca şi cum ţi-ar creşte sufletul, pentru că odată cu bucuria creşte şi vibraţia. Şi atunci într-adevăr te vei simţi mai bine, căci ai avut curajul de a te arăta aşa cum eşti. Apoi vibraţia se va menţine de la sine, pentru că permanent vei crea câte ceva cu bucurie. La asta suntem de fapt chemaţi în viaţa asta, nu să ne raportăm la ce a zis x sau y, ci să ne ocupăm de propriile noastre creaţii mici sau mari.
Personal cred că adevăraţi sfinţi au fost cei care au creat lucruri utile şi folositoare oamenilor, care au inventat mecanisme, teorii, învăţături practice şi nu abstracţiuni care nu folosesc la nimic. Cei care şi-au dat interesul să contribuie într-un mod dinamic şi nu pasiv în mijlocul oamenilor, cei care s-au conectat cu adevărat la divinitate sunt creatorii divini, a căror creaţii vor avea ecou în eternitate. Aceia sunt adevăraţii sfinţi, pentru că aceştia şi-au lăsat inspiraţia divină să se materializeze în ceva constructiv şi de folos oamenilor. Iar Viaţa e sursa de inspiraţie care nu secătuieşte niciodată, căci fiecăruia i se dă din prea plinul inspiraţiei divine, iar pentru aceasta nu avem nevoie nici de tehnici, nici de rugăciuni meşteşugite, ci doar să ne deschidem în faţa acestei inepuizabile surse de inspiraţie care este Viaţa.

miercuri, 16 octombrie 2013

Maestrul din orice copilas





Un copil mă învață ceea ce nimeni nu mă poate învăța. Și culmea e că o face pe gratis. Și minunea e că o face necondiționat.
Copilul se scoală de dimineața și face ochii mari ca și cum se minunează că se află în această dimensiune pe care el o percepe doar ca un loc de joacă.
De cum se trezește, el este ancorat în prezent și cu trupul, și cu sufletul, și cu mintea. Ziua de ieri, în care l-au certat părinții, educatoarea,ori s-a mai luat la trântă cu vreun prieten, ziua de ieri în care poate a plâns și a vărsat multe lacrimi, acea zi pentru el nu mai este.
Pentru el, doar ziua de azi e cea care contează, restul sunt doar amintiri care nu îl mai pot impresiona, căci trecutul pentru el nu există. Un copil nu are trecut și nici viitor. Acestea nu fac parte din realitatea lui pentru că ele sunt iluzorii. Iar un copil nu se agață de ceea ce este iluzoriu, pentru el nu are nici un farmec să stea și să disece ziua de ieri, în care poate a făcut multe șotii și nici ziua de mâine, căci va vedea el singur ce va mai face atunci, ce rost are să se gândească la ea începând de astăzi?
Acum, prezentul bate filmul, viața nu poate fi trăită decât în prezent pentru un copil, căci în momentul ”acum” se desfășoară totul pentru el.
Copilașul abia așteaptă un nou moment de joacă, un nou moment de bucurie, o nouă clipă de râs. Pentru că el s-a născut să râdă, să pună mâna acolo unde ceilalți mereu îi spun că nu e voie, să încerce să facă tot ceea ce nu a mai făcut chiar și cu riscul de a se lovi sau de a cădea, pentru că, copilașul până la o anumită vârstă nu știe ce este frica.
Nu cunoaște frica, pentru că nu cunoaște penibilul. Și necunoscând penibilul rămâne mereu autentic și original în tot ceea ce face. El vrea doar să facă lucrurile în felul său propriu și nu ca un copy-paste.
De aceea, copilașul vine, sparge toate barierele fricii, trece pe lângă toți ca acceleratul prin gară, se oprește nonșalant și spune fără frică:
”Iată-mă-s!”
Și este tare mândru de el însuși. Își cunoaște neputințele, dar pentru el acestea sunt doar obstacole pe care mai devreme sau mai târziu le va trece. Iar faptul că în fața lui se află piedici și obstacole, nu îl descurajează nicidecum. Din contră, se bucură și mai mult când viața îl provoacă. Iar el acceptă provocările fără să îi pese de consecințe. Pe el nu îl interesează dacă îi va fi greu sau dureros atunci când se va strădui să le treacă, tot ceea ce contează sunt noile experiențe care îi stau față în față.
El înțelege din sinele său, că pentru asta s-a născut și pentru asta se scoală dimineața: să experimenteze, să creeze și să se bucure împreună cu ceilalți de viață.
Sinele copilașului la vârsta fragedă lucrează cu plinătate și cu o putere greu de imaginat. Energia și entuziasmul se revarsă din el iar cei maturi stau pe lângă el și privesc, obosiți și scurși de energie, unii cu mintea în trecut, alții cu gândul la ziua de mâine.
Dar copilașului nu-i pasă deloc că mama sau tata se ocupă în continuare de toate nimicurile și-și fac griji degeaba. Însă el nu are nici o grijă. Părinții stau mereu cu ochii pe el, nu cumva să i se întâmple ceva rău. Dar copilul când îi privește își dă seama că părinții lui se află într-o stare jalnică și că de fapt grijile lor pentru el sunt absolut degeaba. Orice condiționare care vine asupra sa din afară, el o respinge, sinele său îi spune să nu se lase înfrânt de condiţionările psihice care se revarsă asupra lui.
Pentru asta, nu a avut nevoie să citească nici o carte, să facă nici un curs, să umble pe la nu ştiu ce maeştri, sau să exerseze tehnici de influenţă a subconştientului. El nu are o viaţă de trăit. El însuşi este această viaţă pe care o iubeşte cu tot sufletul, cu toată puterea şi din tot cugetul său. Aşa înţelege el să îl iubescă şi pe Dumnezeu, iubind viaţa aşa cum este ea, iubind oamenii aşa cum sunt ei.
De ce ar dori el, să schimbe lumea? Ce rost ar avea? Lumea pentru el, este aşa cum o percepe în realitatea sa şi nu în cea indusă de ceilalţi. Ce-l interesează pe un copil ce se întâmplă dincolo de realitatea sa? Ce rost ar avea să se preocupe de ceva care pentru el nu există?
Realitatea lui este mult mai bogată în evenimente, de aceea el rămâne fidel doar realităţii sale. Acolo este el suveran şi stăpân pentru că realitatea sa, nu i-o poate lua nimeni, nu i se poate fura.
Poate mulţi nervi se vor isca datorită şotiilor pe care le face în fiecare clipă. Dar lui nu-i pasă pentru că şotiile acestea îl fac să crească şi in acelaşi timp îl călesc. Ce rost ar avea să stea într-un colţ şi să plângă? Cuminţenia se vrea trădată, un copil nu poate fi cuminte pentru că sinele său îl îndeamnă să nu stea locului o clipă, căci fiecare clipă poate fi un mare câştig. Iar el nu se împotriveşte glasului său lăuntric, căci ştie că pentru asta a fost creat. Cel creat este la rândul său un creator, iar un creator nu poate sta cuminte în banca lui, căci creaţia din sine se manifestă într-o infinitate de forme.
Pentru ce şi-ar cenzura el glasul sinelui? Şi nu o face, pentru că nu îl interesează să apară într-o anumită imagine falsă, decât cea adevărată care îl reprezintă întru totul.
Copilul nu are măşti şi nici nu ar înţelege de ar trebui să îşi pună una. Iar dacă o face oarecum în joacă, o leapădă repede şi o azvârle cât colo, pentru că ceea ce este fals nu merită atenţie.
Copilul mă învaţă iubirea. El vine fără rezerve înaintea mea şi mă îmbrăţişează fără gânduri ascunse, uitând într-o clipă lacrimile pe care uneori le-a vărsat din cauza mea.
Copilul mă învaţă bucuria fără motiv. El râde în orice situaţie pentru că a înţeles înaintea mea, că orice situaţie de viaţă, e de râs.
Copilul mă învaţă ambiţia. El merge, cade, se ridică, se loveşte, ţipă sau plânge, dar toate aceste sunt temporare pentru el.Căci se ridică şi o ia de la capăt cu şi mai mare entuziasm.
Copilul mă învaţă perseverenţa. El vine şi cere până când obţine ceea ce vrea. Iar dacă pe moment nu obţine, îşi va schimba tehnica data viitoare, înţelegând că lucrurile făcute mereu la fel duc la aceleaşi rezultate.
Copilul mă învaţă smerenia. Căci un copil îşi cunoaşte propriul său nivel de conştiinţă şi nu se apucă de experimentat decât lucruri pe care le-ar putea face doar la nivelul său.
Copilul mă învaţă credinţa. El ştie că orice s-ar întâmpla va fi bine şi folositor pentru spiritul său.
Copilul îmi arată practic cum poţi să îţi formezi noi reţele neuronale. Făcând un mic pas la început, apoi doi şi tot aşa crescând tot mai mult din putere în putere.
Binecuvântați să fie toți acești micuți maeștri și binecuvântată să fie minunata lor viață!

luni, 14 octombrie 2013

Ce vrea Dumnezeu de la om?



Dumnezeu vrea ca omul să crească spiritual căci pentru asta a fost trimis pe pământ. Dar omul se pierde ușor în tot felul de fleacuri care îl îndepartează de la misiunea lui. Unde este cel ce-și înțelege propria misiune cu adevărat și o urmează doar pe acesta?

Dumnezeu vrea ca omul să privească în el însuși și să-și descopere acolo, comoara sa pe care nu poate să o fure furii și nici molima nu o poate mânca. Dar omul alege să privească doar în afară și să se înconjoare doar de efemeridele vieții, care astăzi sunt, iar mâine nu mai sunt. Unde este cel ce nu poate fi sedus și amăgit de cele fugitive ale vieții?

Dumnezeu vrea ca omul să nu se închidă de unul singur într-un staul, în care o credință limitativă devine stăpâna lui. Dar omul care nu-și dorește libertatea, aleargă cu disperare și frică spre țarcul unei religii care doar îl momește cu promisiuni după moarte. Unde este cel care caută însetat libertatea dincolo de orice religie?

Dumnezeu vrea să ne deschidem unii spre alții, să ne tolerăm și să ne acceptăm în diferențele noastre. Dar omul primitiv face din propriul crez de viață un idol al egoismului pe care îl ridică cât mai sus, pentru a fi cât mai inaccesibil celorlalți. Unde este cel care a reușit să-și zdrobească de sinele său toți idolii falși, iar cioburile să le răspândească în văzduh?

Dumnezeu vrea ca omul să trăiască autentic și nu cu zeci de mii de măști pe față. Dar omul fals nu îl poate vedea pe cel autentic, căci falsitatea nu recunoaște originalitatea. Și atunci omul nostru se raportează tot la falsitate și copy-paste-urile merg pe bandă rulantă, ca într-o apă stătută pe care dacă o zgândări puțin se tulbură și mai mult. Unde este cel care a avut curajul să iasă din mijlocul falsității și al ipocriziei și să aleagă originalitatea, adică pe el însuși?

Dumnezeu vrea ca omul să se bucure de dimineața până seara și de seara până dimineața. Pentru că dacă e ceva pe lumea asta de care să nu poți râde, acel lucru e un surogat și nu merită atenție. Iar dacă îmi va spune careva că aici pe pământ e valea plângerii, iar oamenii trebuie să se roage cu lacrimi de crocodil pentru a fi auziți de către un dumnezeu aflat mereu cu sabia între dinți dincolo de nori, și tot va repeta ca un papagal că omul e doar rob, păcătos și nevrednic…cu unul ca acesta nu merită nici să îți pierzi o centimă din timpul tău mult prea prețios rezervat bucuriei. Unde este cel ce poate râde chiar și în mijlocul unui ocean de lacrimi și care poate să se bucure de orice, fără să își piardă demnitatea?

Dumnezeu vrea ca omul să se joace cu experiențele prin care el însuși a ales să treacă. Iar joaca să fie și ea una autentică nu doar copiată de la un altul. Dar omul alege mereu aceleași automatisme care nu aduc nimic nou în viața sa. Unde este cel care-și lucrează noi rețele neuronale și nu se mai lasă doborât de rutina zilnică care nu îl sporește cu nimic?

Dumnezeu vrea ca omul să nu se agațe decât de ființa lui și de darurile pe care le-a primit la naștere. Și toate acestea i-ar fi îndeajuns. Dar omul ignorant se agață cu putere de gesturi, talismane, maeștri, preoți, iconițe, moaște, cursuri spirituale, ritualuri, tehnici care mai de care mai complexe sau rugăciuni care mai de care mai meșteșugite, crezând că prin ele se va întâmpla vreo minune și omul se va schimba cât ai bate din palme fără nici un efort lăuntric. Dar toate acestea sunt doar capcane și curse prin care odată omul prins, cu greu va reuși să se elibereze de ele. Unde este cel care a reușit să nu se mai agațe decât de el însuși?

Dumnezeu vrea ca omul să creeze și să împărtășească celorlalți creațiile sale, împărțind astfel bucuria sa și arătându-se în toată deplinătatea, fără să cenzureze nimic din ceea ce sinele îl îndeamnă să facă. Dar omul privind la ceilalți, vrea doar să se asemene cu unul sau altul, nu cumva să iasă din marea turmă și nu cumva creația sa originală să fie socotită drept penibilă. Dar ceea ce Dumnezeu i-a oferit omului nu poate fi numit penibil. De ce ți-ar păsa ce ar crede unul sau altul privind creația ta? Cât îți vei mai reprima nevoia de creație de frica penibilului? Unde este cel care se arată pe sine însuși doar așa cum este fără să încerce să pară un altul?

Dumnezeu vrea să fim ca niște albinuțe care zboară din floare-n floare și aleg doar ce e bun pentru ele. Dar omul fără discernământ, caută mereu în afara sa, la x sau y, învățături și sfaturi, le acceptă necondiționat și face din ele reguli de viață, legi pe care și le tatuează pe frunte, instituindu-le ca proprie dogmă. Însă omul care ajunge să înțeleagă cine este el însuși , poate asculta pe oricine, poate citi orice fel de învățătură, fără ca nimeni și nimic să îi mai poată fura identitatea. Unde este cel care nu-și mai predă puterea nimănui pe bani sau pe degeaba?

Dumnezeu vrea…dar oare noi, vrem?

vineri, 11 octombrie 2013

Intre sinele divin si mintea omului



 


Am văzut mulţi oameni plângându-se de viaţă, plângându-se de traiul zilnic, de guverne, de lipsuri, de servicii prost plătite, de violenţa domestică, de coruperea politicienilor, de abuzul copiilor, de căsniciile care au devenit terenuri de luptă, de  criza materială sau spirituală în care se află lumea după părerea lor. Cât  de importante au devenit  toate acestea pentru omul contemporan? Foarte importante şi aproape vitale, deşi nu sunt decât situaţii temporare, iar ceea ce e trecător nu poate caracteriza omul . Însă ele au devenit puncte de reper pentru cei care îşi duc traiul de azi pe mâine, în aceeaşi veşnică corvoadă, pe acelaşi veşnic traseu  între casă-servici şi eventual un mic concediu odată pe an. Omul contemporan sau modern dacă vreţi, se scoală dimineaţa în fugă, pleacă la un job unde de cele mai multe ori prestează o muncă care nu îi stimulează creativitatea, ajunge seara acasă  scurs de energie după ultima şedinţă la care i-a tremurat fundul de frica şefului, iar odată ajuns într-un  târziu acasă , nu mai are chef nici de familie, nici de iubită, nici de copii şi nici măcar de el însuşi…
Cum să mai aibă el chef de toate astea după ce a adunat peste zi frustrări cu nemiluita? Cum să se mai ocupe de pasiunile sale care înainte îi stârneau mereu entuziasmul, cum să îşi mai vadă de nevoile sufleteşti când nevoile materiale îl acaparează cu totul? Cum să mai pună el mâna pe o carte, când mintea sa se macină permanent în cautare de noi surse de venit? Când să mai găsească el timp să priceapă pentru ce a fost chemat la viaţă? Cum şi când să se mai apropie de el însuşi?
Majoritatea din cei enumeraţi mai sus trăiesc într-o continuă depresie. Căci această otravă care se numeşte modern "depresie", e un fel de plagă care se aşterne încet şi sigur peste sufletul omului "modern" care nu mai reuşeşte să îşi potolească setea după cele exterioare lui. Iar depresia fiind de fapt şi un simplu moft,  e foarte parşivă în felul ei. Pe unii îi ţintuieşte la pat unde zac acolo o perioadă. Însă în alţii, foarte mulţi la număr, depresia reuşeşte să anihileze în om pasiunea, entuziasmul şi bucuria vieţii. Iar odată aceste minunate daruri neutralizate, omul se rupe în două. Deoparte stă mintea omului, iar de cealaltă parte sinele divin. Odată scindarea făcută, depresia e la ea acasă pentru că ea îi dă credit doar minţii care face din om, unealta ei. Astfel cei depresivi pot fi chiar şi din numărul celor foarte activi care trebăluiesc de dimineaţa până seara,  dar o fac doar pentru că  "trebuie", nu o fac pentru că acele lucruri le crează bucurie.
Şi aşa se întâmplă când mintea nu e lucrată, ea face din om o marionetă pe care o controlează cum vrea ea. Pe aceşti oameni îi recunoşti foarte uşor după atitudinea lor care îi trădează, dupa înnegurarea care a pus stăpânire pe chipul lor, dupa agitaţia permanentă în căutare de "ceva", după nefericirea care îi domină, după lipsa bucuriei în faţa lucurilor mărunte ale vieţii. În faza asta, mintea e ca un tiran despotic care nu ştie decât să comande. Iar sinele divin, se depărtează uşor ca şi un copilaş  care simte răul de la distanţă şi fuge. El (sinele), nu se recunoaşte în cererile si nevoile unei minţi despotice.
Dar cine este de fapt sinele divin şi cum poate fi el identificat?
Deşi Jung a fost primul psiholog recunoscut care a dezvoltat noţiunile de sine superior sau inferior, cei din orient menţionau sinele cu mult înaintea lui. Ei îi atribuie sinelui 3 însuşiri şi anume: Fiinţa, cunoaşterea şi bucuria.
 Pentru mine aceste 3 însuşiri echivalează cu Sfânta treime din creştinism: Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt, sau mai simplu: Dumnezeu, omul şi viaţa. Dar toate aceste concepte sunt prea abstracte şi prea puţini  mai au răbdare acum să disece aceste teorii.
Eu de fapt cred că sinele divin nu poate fi numit printr-un simplu cuvânt aşa cum nici Dumnezeu nu poate fi numit decât "Cel ce este". Iar şi mai simplu de atât, dacă ar fi să identific sinele într-o formă metaforică, aş spune despre el că este soarele lăuntric care străluceşte permanent şi care nu apune niciodată. Iar mintea generează gânduri care se perindă ca şi norii, încoace şi încolo dar fără să rămână în loc.Căci atunci când omul se agaţă cu disperare de un gând, norul se interpune în faţa acestui soare şi lumina nu mai poate răzbate dincolo de el. Şi atunci se produce o defazare între minte şi sine.
Dar mintea eu nu o văd  nocivă decât dacă rămâne nelucrată, adică omul trăieşte inconştient. Când devii conştient nu te mai laşi dominat de orice gând care generează frică sau depresie. Când mintea este controlată şi lucrată permanent (nu doar 2 ore duminica pe la biserică), ea devine unealta sinelui divin şi atunci minunea se produce. Adică omul începe să trăiască din sine şi pentru sine. Din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. De abia atunci omul  se află de partea sa şi nu-şi mai calcă pe suflet, când bucuria nu mai e doar o nebuloasă, ci devine parte constantă din realitatea sa.
 Oamenii care nu trăiesc din sine, sunt  veşnic nemulţumiţi, obosiţi, cârcotaşi, descurajaţi, puşi mereu pe critică, invidioşi, cu gânduri ascunse…Aceştia se încred doar în mintea lor care se strofoacă mereu să găsească soluţii cu puterea ei, nu prin sinele divin, iar rezultatele lor sunt pe măsură.
Iar cei care trăiesc din sine, nu mai au timp pentru toate aceste nimicuri, căci ei se folosesc de mintea lor pentru a crea ceva şi a împărtăşi celorlalţi propria bucurie, pentru a-i susţine pe ceilalti ca şi cum s-ar susţine pe ei înşişi, îşi folosesc imaginaţia cu folos pentru a materializa mai întâi în propria minte ceea ce vreau să facă, aceştia îşi recunosc darurile ca şi cum le-ar fi primit din mâna lui Dumnezeu. Căci sinele divin îl mai pot numi si sfânta sfintelor, adică altarul lăuntric în care lucrează fără oprire adevăratul Dumnezeu, care se foloseşte de minte ca de o magnifică unealtă.
Dar omul contemporan fiind într-o permanentă cursă şi competiţie cu ceilalţi, uită de el însuşi, iar sinele divin nu şi-l recunoaşte. Ştirile rele şi praful aruncat în ochi din toate părţile subjugă mintea aflată ca într-un carusel care se tot învârte şi nu se mai poate opri.
Iar toate acestea atrag  ca un magnet minţile slabe care sunt lăsate de izbelişte să conducă omul după cum vor. Toate aceste ştiri şi întâmplări "senzaţionale" sunt iluzorii, pentru că omul trăieşte de fapt doar în propria sa realitate şi nu în realitatea celorlalţi. Dar iluziile fascinează mintea, căci mintea se hrăneşte de cele mai multe ori cu iluzii. Însă omul prins ca într-o plasă, începe să vadă denaturant lucrurile prin mintea sa şi i se pare că totul e de vină, în afară de el însuşi.
Dar dacă ne-am imagina o situaţie ipotetică, precum că cineva le-ar aduce la cunoştiinţă acestor plângacioşi vestea că mai au doar o singură zi de trăit, paradoxul ar fi că ei nu s-ar bucura deloc pentru primirea acestei veşti, în ciuda faptului că viaţa lor este doar un chin. Şi ar cere îndurare, să li se mai dea puţin timp. În realitate, nici cei mai plângăcioşi oameni nu ar vrea să plece din viaţă. Pentru că sinele divin îi îndeamnă să experimenteze şi să creeze în continuare, sinele divin iubeşte viaţa şi iubeşte oamenii..
Mintea e schimbătoare dar sinele e neschimbat, el doar îndeamnă omul spre creaţie şi bucurie, asta e menirea lui, să fie martor şi observator la experienţele omului.
Sinele divin este scena vieţii, iar mintea este balerina care urcă pe scenă, prestează programul pe care l-a ales şi arată tuturor ceea ce a învaţat ea să facă. Oare se va împiedica sau va rămâne pe vârfuri până la sfârşit?
 

vineri, 4 octombrie 2013

Reflecţii pe marginea psalmilor...(2)



“Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit.”
Unul din cele mai frumoase şi mai înţelepte versete pe care le-a scris proorocul David în toţi psalmii lui. Şi adevărate în acelaşi timp. Când spune „Domnul mă paşte”, e ca şi cum Dumnezeu mă îndeamnă, mă atrage spre ceva, mă cheamă la o chemare pe care nu o pot numi, pentru că nici eu însumi nu reuşesc să o identific. Dar mă las „păscut” de El ca şi un copilaş, care se lasă prins de mânuţă de către tatăl său. Şi copilaşul merge odată cu tatăl său dar nu ştie unde îl va duce acesta. Însă oriunde l-ar duce, simte că îi va fi bine. Lângă tatăl său, copilaşul nu se mai teme de nimic, căci nimic rău nu i se poate întâmpla.Inima lui îl îndeamnă să spună „da” fără să stea pe gânduri. În adâncul inimii lui, copilaşul ştie că tatăl său nu îl poate trăda, nu îl poate păcăli, nu îl poate amăgi. Şi atunci, el se oferă pe sine tatălui, odată cu mânuţa pe care şi-o lasă prinsă. El aşteaptă mereu această chemare a tatălui, care chiar dacă va veni târziu, în sinea lui el ştie că odată şi odată tot va veni. Şi aşteaptă răbdător această chemare. Iar când ea vine, va merge voios şi plin de bucurie chiar şi până la capătul pământului lângă tatăl său. Căci chiar şi acolo, nimic rău nu i se poate întâmpla. Pentru că „răul”, lângă tatăl său, nu mai există. Ei doar sunt unul lângă altul şi se îndeamnă unul pe altul în drumul lor. Iar atunci când copilaşul va cădea sfârşit de oboseală, tatăl lui îl va lua în braţe şi nu-l va întreba niciodată de ce nu mai poate merge. Pentru tată, adică pentru Dumnezeu, este de ajuns că copilaşul, adică omul, a răspuns chemării necondiţionat. Şi s-a predat pe el însuşi acestei chemări, care nu e spre moarte ci spre viaţă, nu e spre întuneric, ci spre lumină, nu e spre suferinţă ci spre bucurie. Spre acel loc tainic din el însuşi este omul chemat, acolo el s-a sălăşluit la păşunea sinelui său, acolo el se adapă cu gândurile odihnei din mintea sa...

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.”
Oare ce este omul de mereu îşi aduce aminte Dumnezeu de el? Şi ce fel de Dumnezeu este acesta care îşi aduce aminte de om chiar şi când omul uită de El? Dar omul uită de Dumnezeu, atunci când de fapt, uită de el însuşi. Iar când uită de el însuşi, îşi uită menirea, îşi uită frumuseţea, îşi uită curăţenia, îşi uită discernământul, îşi uită fericirea...Omul în stadiul acesta este ca un dumnezeu uitat care nu îşi mai recunoaşte chipul şi asemănarea cu El, ci se identifică doar ca om neputincios, limitat şi plin de frustrări. Dar neputinţa, nefericirea, suferinţa, nu i-au fost date de către Dumnezeu ci le-a ales el însuşi, omul, cu de la sine putere fără să îl forţeze nimeni să facă aceste alegeri. Căci Dumnezeu ne-a înzestrat pe toţi cu suflet curat şi luminos, cu minte generatoare de gânduri creative, cu un subconştient în care suntem liberi să ne creăm noi reţele neuronale prin care să creştem ca spirit şi să ne împlinim ca oameni, ne-a înzestrat cu puterea cuvântului prin care să ne susţinem unii pe alţii, ne-a lăsat şi imaginaţia liberă pentru a schiţa în minte mai întâi tot ceea ce dorim să creăm înainte ca dorinţele noastre să devină realitate...
Toate acestea sunt daruri care aşteaptă un singur lucru din partea omului: ca ele să fie recunoscute!
Cu mărire şi cu cinste a fost încununat omul încă de la întrupare. Şi i s-a dat totul pe mâna sa. Şi a fost aşezat ca pe un tron deasupra a tot ceea ce e viu în jurul său: animale, păsări, copaci, flori, întreaga natură şi întreg universul care-l înconjoară pe om. Toate fiind supuse sub picioarele lui şi aflându-se în aşteptare gata să ajute omul în creaţia lui. Toate supuse ca într-o smerenie sfântă în faţa omului.
Iar omul care se recunoaşte pe sine însuşi a fi părticică din Dumnezeu şi nu separat de El, va avea mare grijă de tot ce i s-a dat pe mână şi va avea grijă să nu-şi îngroape talanţii şi darurile cu care a fost investit, şi va avea grijă de toate acestea ca de nişte mărgăritare care stau în faţa lui strălucind , aşa cum Dumnezeu însuşi stă pururea strălucind în faţa lui...

miercuri, 2 octombrie 2013

Despre vieţile sfinţilor...



Cineva mă întreba acum câteva zile dacă are rost să se apuce de citit vieţile sfinţilor sau nu. M-am tot gândit la asta până când m-am hotărât să scriu vreo 2 cuvinte despre subiectul ăsta. Nu ştiu dacă mai interesează pe cineva dar totuşi nu e subiect de lepădat.
Când m-am aplecat asupra vieţilor de sfinţi, eram la începutul "convertirii" mele religioase prin '98. Convertire într-un fel spus, deşi botezat ortodox, până pe la 25 de ani nu am avut nici o treabă cu biserica, dar momentul fatidic în care m-am întors spre ortodoxie, îl pot considera ca pe o convertire.
Iar când te izbeşte euforia religioasă în plexul solar, te arunci într-acolo fără să stai prea mult pe gânduri. Trecerea de la întuneric la lumină poate fi lină sau extremă, aşa cum a fost în cazul meu. Dar tocmai ieşind de pe "băncile" stilurilor agresive din muzica rock (metal), care le propovăduiam cu mare râvnă pe la radio atunci, trecerea mea nu putea fi una lină, ci una total tranşantă, fără întoarcere.
Iar când tranzacţia de la moarte la viaţă se face oarecum brutal, iei lucrurile aşa cum ţi se prezintă fără să le mai filtrezi, ţi se pare că adevărul e chiar aşa cum îl citeşti şi nu mai laşi loc de interpretări.
Majoritatea celor converiţi în "duh" la ortodoxie, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de "rătăcire", se aruncă cu mare râvnă spre vieţile sfinţilor. Aşa am făcut şi eu timp de 2 ani de zile am citit încontinu vieţile sfinţilor, în fiecare zi citeam vieţile celor prăznuiţi în ziua respectivă, în unele zile sunt mai mulţi, în altele mai puţini. La acel moment recunosc, am fost fascinat de cele 12 volume mari şi groase cu coperţi negre, scrise de Ioanichie Bălan.
Privind retrospectiv mă apucă o stare de nostalgie pentru acea perioadă când ortodoxia mi se părea ultima redută sau mai bine zis cea mai înaltă redută dintre toate. Dar nu e o nostalgie care să mă scurgă, din contră pot zâmbi cu detaşare acum când îmi amintesc de acea perioadă.
Vieţile sfinţilor nu se pot citi doar ca o simplă informaţie. Nu se pot parcurge doar ca o notă istorică şi atât. Mulţi încep din curiozitate să le citească dar repede-repede se lasă păgubaşi, spunând că pur şi simplu sunt prea grele. De fapt, nu sunt deloc grele de citit, din contră sunt concepute într-un mod foarte simplist, astfel încât să poată fi înţelese de absolut oricine. Problema e că din ele se degajă o încărcătură foarte grea şi apăsătoare. Iar această atmosferă îi face pe mulţi să renunţe.
Dacă nu crezi cu adevărat tot ce scrie acolo(inclusiv dialogurile), nu le poţi parcurge. Eu atunci credeam fără să îmi pun întrebări, fără să am îndoieli. Tot ceea ce venea de pe linia ortodoxă a sfinţilor părinţi era pentru mine cuvânt de lege. Şi atunci, când te afli într-o asemenea stare, le poţi citi uşor. Şi începi să îţi doreşti chiar şi tu să trăieşti o astfel de viaţă, începi şi tu să îţi doreşti să te aduci ca un fel de ofrandă lui Hristos. Pentru că reperul tuturor sfinţilor este Hristos.
Acum, în acest punct al vieţii mele, nu mă mai pot hrăni cu o astfel de informaţie, nu îmi mai foloseşte. Dar încă mai meditez asupra acestui subiect, încă îmi mai revin în minte momente din vieţile sfinţilor. Şi uneori mă întreb cum de am putut să cred tot ce scrie acolo fără să mă gândesc dacă lucrurile s-au petrecut sau nu aşa cum au fost prezentate. Dar credinţa nu îţi mai dă loc de interpretări, pur şi simplu rezonezi cu tot ce scrie acolo pentru că acela e nivelul tău de vibraţie.
Şi crezi absolut tot: cum mucenicii veneau şi mărturiseau în faţa împăraţilor romani Diocleţian sau Maximian şi se lăsau tăiaţi şi măcelăriţi cântând şi fără să simtă nici o durere, cum unii erau arşi şi a 2a zi veneau şi-şi smulgeau pielea de pe ei aruncând-o în faţa celor care-i judecau, cum sf. Simeon stâlpnicul de exemplu, stătea el pe stâlp şi-l mâncau viermii iar când aceştia erau luaţi de jos de către oameni, viermii se transformau în mărgăritare, cum sf.Gheorghe a fost îngropat el într-o groapă plină cu var iar după 3 zile a ieşit viu şi nevătămat, cum Sfânta Maria egipteanca levita în văzduh când se ruga, cum sf. Serafim de Sarov a stat el 1 000 de zile încontinu în rugăciune pe o piatră, şi câte şi mai câte...
Când povestesc lucrurile astea, eu nu îmi bat joc de ele. Dar acum, spre deosebire de anii când credeam în ele la literă, mi-am dat mie mai mult spaţiu interior ca să pricep cu discernământ lucrurile acestea. M-am pus pe mine în postura de observator şi le privesc din afară cumva, nu mai intru în acele emoţii pe care vrei-nu vrei, le simţi oricum când citeşti aşa ceva, când rămâi impresionat cum de unii au putut trăi la modul ăsta.
Îmi vine să spun că vieţile sfinţilor e primul pas spre spriritualitate. E adevărat că ceea ce se degajă din ele e o vibraţie joasă, primitivă, dar are şi ea rolul ei. Nu vei găsi în ele ceva care să te impresioneze la timpurile astea, decât eventual credinţa "nebună" aunor oameni, care nu putea fi luată decât cu forţa, adică prin moarte.
Acum realizez că există multă fabulaţie în aceste scrieri şi când am înţeles într-un târziu, mi-am spus "asta a fost doar o etapă din viaţa mea" şi am trecut mai departe. Are vreun rost să îţi tot aminteşti cum a fost la grădiniţă, cum te jucai cu maşinuţele? Îţi mai aminteşti, dar să-i mai judeci absolut gratuit pe cei aflaţi la acest nivel, mi se pare o nebunie. Are vreun rost să te tot otrăveşti de unul singur şi de bună voie?
Şi făcând o paranteză, vreau să spun că am observat că se ia foarte uşor în batjocură religia sau preoţii, mai ales pe aici pe fb unde oricine poate posta imagini cu tentă sfidătoare şi batjocoritoare la adresa religiei.. E un fel de modă şi asta, la câte cărţi "spirituale" se află în peisaj, cred şi eu că e foarte uşor. Dar am mai observat că cei care îşi bat joc de religie sau de preoţi, nu au trecut prin experienţa religioasă mai deloc. Şi atunci cum poţi vorbi de ceea ce nu ai experimentat până la capăt?
Uneori mai critic şi eu, dar mă limitez totuşi la experienţele mele personale prin care am trecut.Cei care au dus experienţa religioasă până la limită, nu vor judeca niciodată biserica sau religia prin care au trecut, pentru că la momentul acela religia le-a fost un foarte puternic punct de sprijin.
Iar dacă tot ai aşa mare tupeu de a lua totul în râs, deschide Biblia citeşte-o cap-coadă, ia vieţile sfinţilor, citeşte toţi sfinţii părinţi începând de la sf. Ioan Gură de aur şi terminând cu Serafim Rose, părintele Stăniloaie şi alţii, treci prin toate ritualuriie bisericii, roagă-te şi tu precum o făceau cei din vechime dacă poţi, după care vino şi spune la toţi experienţa ta. Dar până nu ai trecut prin toate astea...mai bine taci, căci eşti mincinos şi nu ai deloc credibilitate fabulând despre ceea ce niciodată nu ai trăit.
Iar vieţile sfinţilor şi religia în toată deplinătatea ei, are rolul său. Dacă nu ai trecut prin ea şi ajungi deodată la Ramtha, Greg Braden, Dispenza sau mai ştiu eu care din cei care vorbesc despre cuantică, energie, conştiinţă, s-ar putea ca să îţi fi clădit edificiul pe nisip, nu pe piatră. Pe mulţi îi văd citind lucruri foarte spirituale dar sunt de fapt ca nişte frunze-n vânt. Neexperimentând religia şi făcând un salt peste ea până la formele de spiritualitate înalte, s-ar putea ca să te surprinzi deodată pe o scară foarte înaltă, undeva în nori, dar dacă nu ai experimentat urcuşul până sus, oare cum îţi vei menţine echilbrul acolo, în înalturi?
Sigur că e aproape imposibil să te întorci la religia clasică după ce ai ajuns deodată la lucruri mai subtile, legate de puterea din tine. Dar măcar nu mai sfida ceea ce nu ai parcurs.
Acum vreo 2 zile scriam că eu îl văd pe Dumnezeu ca pe un infinit ocean de iubire iar cârcotaşii stau pe mal, se hilizesc şi aruncă cu pietre în el. Alegerea lor...
Personal cred că se pot experimenta şi religia dar şi spiritualitatea în acelaşi timp, deşi nu prea se suportă una pe alta. Însă dacă te detaşezi puţin, dacă doar observi şi nu judeci, se poate.
Iar vieţile sfinţilor dacă vrei să le citeşti, încearcă-le şi vezi ce simţi. Însă dacă o faci doar cu pre-sentimentul de a povesti pe urmă că în ele sunt doar bazaconii, nu o mai fă, căci îţi pierzi timpul. Dar dacă crezi că poţi medita la ele detaşat, s-ar putea ca totuşi să merite...

marți, 1 octombrie 2013

Impresii...de la cules!



Simt nevoia să scriu ceva despre cele 2 zile ale mele petrecute...la cules. Sincer, habar n-am ce să scriu. Dar ca de obicei, mă aşez, încep să dau drumul la cuvinte şi cine ştie, poate îmi vine vreo idee mai „deşteaptă”.
Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat”, iar mie îmi vine să spun că autenticitatea s-a născut odată cu omul de la sat. Pentru că omul de la sat, ţăranul, trăieşte în această veşnicie fără să se întrebe ce şi cum, pentru ce s-a născut el la sat şi care ar fi misiunea lui în această viaţă. Ţăranul nu are nelinişti metafizice, nu are întrebări fără răspuns, nu-şi bate capul cu lucrurile pe care nu le poate pricepe din prima, nu încearcă să despice firul în 4, nu se străduie să dea bine în peisaj, nu vrea să impresioneze pe nimeni şi nici nu e interesat să pară altceva decât este.
Pentru el, Dumnezeu e cel mai important căci de la El vine ploaia, iar odată cu ea, vin şi roadele prin care el se hrăneşte. Iar dacă este ploaie înseamnă că Dumnezeu îi binecuvintează roadele şi că totul va fi bine. Dacă ploaia nu vine, înseamnă că Dumnezeu e tare supărat pe oameni şi atunci trebuie cumva înduplecat. Acestea nu sunt neapărat nişte superstiţii, ci sunt de fapt adevărurile după care cei de la sat se ghidează permanent.
Îmi place foarte mult să trec prin sate şi să mă opresc în mijlocul ţăranilor. Dar nu a fost aşa mereu, ci asta simt de o bucată de timp, de câţiva ani, să zic. Ceva mă atrage acolo şi merg foarte des. Poate că într-adevăr ceea ce este autentic atrage, dar e necesar să fi deschis pentru asta. Dacă nu eşti deschis nu prea poţi rezona cu ce se întâmplă în viaţa la ţară, te aştepţi la nu ştiu ce, şi atunci nu poţi rezista prea mult acolo. Şi nu poţi rezista nu pentru că le eşti cu ceva superior lor, ci pentru că viaţa ta, a orăşeanului, te domină atât de mult încât fără vârtejul şi zgomotul din trafic nu poţi trăi. Fără mulţi oameni care se perindă în jurul tău nu poţi rezista. Fără să fi mereu la curent cu ce se mai întâmplă nu poţi sta. Fără calculator şi fără facebook nu prea poţi. Fără să-ţi vizualizezi mail-urile cât mai des, e foarte greu.Toate acestea au devenit firescul tău (ca şi al meu). Dar tare mă tem că acest „firesc” a devenit un mare nefiresc. Asta simt de fiecare dată când ajung pe la ţară. Ca şi cum ies pentru o scurtă perioadă din nefiresc şi intru în firesc, în veşnicie. Acolo timpul parcă s-a oprit în loc şi senzaţia pe care o am de multe ori este că mă aflu într-o altă dimensiune. Dar pentru asta e nevoie de puţină deschidere, a minţii, a inimii, a sufletului...
Adevăratul suflu al satului îl descoperi doar stând printre ţărani. Iar ei, majoritatea, nu se opresc niciodată, decât eventual seara când dau fuga la crâşma din sat. Ziua mai vezi câte o băbuţă stând singură pe bancă în faţa porţii şi aşteptând...veşnicia. În rest, se perindă care încotro, unii cu animalele, alţii pe câmpuri. Dar totuşi impresia e că majoritatea au un rost şi că nu-şi pierd timpul. Sigur, idealizez, pentru că pădure fără uscături nu există. Dar vorbesc acum la modul general, iar impresia generală este că în jurul a tot ceea ce mişcă prin sat, există un mare rost.
N-aş putea sta mereu într-un sat, nu sunt făcut pentru asta. Dar pentru o perioadă de 2-3 zile e ok. Mă încarc foarte mult acolo, pentru că simt că energia care vibrează la sat, e de o cu totul altă frecvenţă faţă de cea de la oraş. Dar asta nu o percep acolo, ci atunci când mă întorc, simt că am pierdut ceva. Deşi viaţa la ţară nu e un „dolce far niente”, ci e o viaţă în general grea, care îţi mănâncă tot timpul. Dar ţăranii nu au avut niciodată timp pentru ei. Nu au avut niciodată timp pentru a se contempla pe ei înşişi şi nu au avut niciodată timp de a medita la viaţă, la Dumnezeu. Roboteala şi munca făcută ca într-un vârtej, nu îţi mai dă voie să cazi în noaptea neagră a sufletului, nu îţi mai lasă loc de întrebări. Acolo nu mai e timp decât pentru proxima realitate palpabilă.
Ţăranul nu are nelinişti, angoase, gânduri depresive. Chiar nu am văzut niciodată un ţăran care să fi căzut în depresie. Pentru că ei habar nu au ce e aia depresie, pur şi simplu ea nu face parte din realitatea lor. Deşi înjurăturile şi nervii sunt le ele acasă, sănătatea plesneşte din ei şi îţi dau impresia că nu obosesc niciodată. Asta am perceput-o aflându-mă pe câmp între ei, unde eram permanent ajutat cumva de către unul sau altul, să ţin pasul cu ei. Nu prea reuşeam, dar totuşi nu vroiam să rămân în urmă, discuţiile cele mai interesante erau acolo între ei şi pe mine asta mă fascina, cum şi ce gândesc. Nemaifiind pe câmpuri demult(din armată cred), am avut aşa un fel de euforie lăuntrică, numai că pe mine mă atrăgeau altele pe câmp: priveliştea lanurilor, pădurile din jur, căruţele care veneau şi iarăşi plecau încărcate, hultanii care se iveau pe cer uneori şi rămâneau undeva deasupra nemişcaţi doar bătând din aripi...şi multe altele care nu aveau legătură cu munca în sine...mai mereu cu capul în nori...
Adeseori m-am întrebat cum cei de la sate reuşesc să răzbată prin viaţă cu toate greutăţile prin care trec aproape zilnic. Dar ei sunt altfel structuraţi chiar organic faţă de cei de la oraş. Acela e firescul lor, obişnuinţa de zi cu zi, munca permanentă, îi călesc chiar mental, nu numai fizic. Iar mintea lor e înclinată spre viaţă, nu spre moarte. Spre pozitiv, nu spre negativ. Nu au ei prea multă carte, mulţi nu au citit mai nik în toată viaţa lor, dar ca minte, i-ar bate pe mulţi „maeştri” care stau toată ziua cu nasul prin cărţile de cuantică sau pe mulţi „duhovniceşti” care studiază lucruri „profunde” de prin filocalii.
O experienţă la cules e unică. Orice experienţă luată aparte e unică şi irepetabilă. Dar încă odată spun: e nevoie să fi deschis pentru asta, e nevoie să te deschizi în faţa vieţii ca şi ea să se deschidă în faţa ta. Cunoaşte-te pe tine însuţi printr-o experienţă nouă, cele vechi pe care le toţi repeţi nu mai au viaţă decât dacă le faci într-un mod diferit, altfel sunt doar simple automatisme repetative care nu te sporesc ca spirit.
Ce să mai scriu...doar că îmi mulţumesc pentru această frumoasă experienţă şi pentru că am fost deschis la ea.

Să aveţi cu toţii o lună magnifică, aşa cum v-aţi creat-o!