Ce înseamnă să lucrezi cu tine însuţi?

A lucra conştient cu tine însuţi înseamnă să îţi găseşti calea ta. Dar nu o poţi găsi dacă nu o cauţi. Nu o poţi afla dacă mergi doar pe căile bătătorite de către alţii. Nu o poţi descoperi dacă nu te descoperi în primul rând pe tine însuţi. Şi ce înseamnă să te descoperi pe tine însuţi? Să ai puterea de a te accepta aşa cum eşti la momentul acesta şi să ai destul curaj să recunoşti că în anumite părţi din sufletul tău, ceva scârţîie, ceva în fiinţa ta poate nu e chiar în regulă. Cum îţi dai seama dacă ceva scârţie în interiorul tău? Pur şi simplu nu te simţi bine, ceva acolo în străfunduri, te sufocă. Acolo întâmpini un blocaj, o rezistenţă, un conflict care nu te lasă să îţi deschizi aripile şi să te înalţi dincolo de supravieţuire, dincolo de lumesc, dincolo de patimă.
Am observat un lucru foarte interesant. Oamenii însetaţi în a-şi depăşi propria condiţie, caută cu râvnă calea lor şi nu se opresc până nu o găsesc. Dar nu se opresc nici măcar atunci, pentru că şi aceste drumuri se schimbă în funcţie de schimbările noastre interioare. Noi nu rămânem niciodată aceiaşi şi implicit căile noastre se schimbă şi ele din mers. Oamenii plini de entuziasm îşi găsesc calea lor mai devreme sau mai târziu. Apoi în euforia lor crescândă, vor să o împărtăşească tuturor pentru că li se pare că acea cale e benefică pentru toată lumea. Şi-ţi vor spune că acel drum pe care merg ei, ar fi bun şi pentru tine.Dar e doar drumul lor, nu şi al tău. E doar adevărul lor, dar nu şi al tău. E doar bucuria lor, dar nu şi a ta.
Nu am venit aici pentru a merge pe căile bătătorite de ceilalţi. Dar ne putem bucura pentru cei care şi-au împlinit viaţa în felul lor. Fiecare la nivelul său, mic sau mare nu putem şti exact, pentru că ceea ce se vede din afară, nu e la fel cu ceea ce se petrece în interior. Noi oamenii judecăm după aparenţe, dar aparenţele sunt de cele mai multe ori înşelătoare. De aceea, de fiecare dată când judecăm după aparenţe, ne înşelăm pe noi înşine şi nu sporim în nimic. În sinea mea ştiu că după ce plecăm de aici vom avea mari surprize faţă de cum am perceput pe unii oameni, chiar şi pe cei care se află permanent lângă noi, în realitatea noastră. Însă dacă putem privi dincolo de aparenţe, începem să înţelegem că lucrurile se leagă în felul lor şi intuim astfel că nimic din ce ni se întîmplă nu e pur întâmplător.
Asta înseamnă să lucrezi conştient cu tine însuţi. Să observi viaţa şi oamenii care intră în realitatea ta şi să începi să intuieşti legătura lor. E un mic pas aparent, dar totuşi unul extrem de mare. Şi de la acest tip de introspecţie pleacă totul. Aici e alchimia şi magia vieţii, în a înţelege cum totul îţi vorbeşte într-un mod indirect: fiecare întâmplare din viaţa ta, fiecare stare pe care o ai în urma acestor întâmplări, fiecare om cu care intri în contact, toate îţi indică ceva în interiorul tău. Dar bineînţeles că viaţa nu îţi va spune într-un mod direct „fă asta sau cealaltă”, „du-te acolo sau vino încoace”. Ci doar te va îndemna, dar îndemnul va fi unul foarte fin pe care însă nu îl poţi percepe dacă iureşul din mintea ta e de nestăvilit.
Şi pentru a opri acest iureş, avem nevoie de această conştientizare, pentru că iureşul şi mintea de maimuţă nu se vor opri niciodată de la sine. Programele mentale instalate în subconştient se activează tocmai atunci când se iveşte o oportunitate pentru ele. Deşi poţi avea falsa impresie că eşti ok. Asta până când apare ceva în viaţa ta şi te surprinzi că tu cel care poate până mai ieri erai foarte detaşat de o anumită situaţie pe care o vedeai la alţii, acum când ţi se întâmplă chiar ţie, iei foc şi explodezi. Pentru că ai stat pe un butoi cu pulbere, dar nimeni nu i-a dat foc până atunci. Şi aşa sunt toate aceste programe implementate în subconştientul nostru: butoaie cu pulbere care oricând se pot aprinde şi lua foc!
Şi aşa se întâmplă la cei care nu îşi observă trăirile şi nu îşi conştientizează viaţa. În sinea lor nici nu-şi dau seama, pentru că aceste explozii au devenit firescul lor de zi cu zi. Li se pare normal să îşi schimbe starea de la o extremă la alta: acum calmi, apoi irascibili, acum veseli, apoi trişti, acum entuziaşti, apoi depresivi... Şi e clar că nu te poţi simţi bine când treci de la o extremă la alta şi te laşi mereu prins în reacţii. Oamenii îşi caută drumul, fiecare în felul său. Unul merge pe la biserică, altul merge pe la cursuri şi seminarii. Unii îi învaţă arta suferinţei şi a resemnării, alţii îi învaţă focusul cu mintea şi bolboroseala afirmaţiilor pozitive. Şi încep să facă ceva, dar nu trece mult şi abandonează ideea care li s-a predat. Pentru că acea idee nu li se potriveşte oricât de mult s-ar forţa, oricât de mult s-ar strădui, pur şi simplu nu e pentru ei.
E bine însă să asculţi pe oricine, să nu repudiezi pe nimeni şi mai ales să nu judeci pe cei care predau lucruri care ţie nu ţi se potrivesc. Poate la alţii au efect, nu poţi şti. Dar cel mai frumos şi cel mai echilibrat lucru e să îţi creezi tu singur tehnicile care ţi se potrivesc. Şi de fapt nu e vorba de tehnici, cât e vorba de a fi permanent atent la tine însuţi. Fi atent la trupul tău şi oferă-i cât mai multă mişcare şi apă. Fi atent la mintea ta şi la programele care te sabotează din subconştient pe pilot automat. Fi atent la sufletul tău şi la nevoile lui cu care el simte nevoia să se hrănească: arta, cunoaşterea, contemplarea, compasiunea, comunicarea. Fi atent la respiraţia ta: e una sacadată şi frântă sau una fluentă şi profundă? A respira nu e o tehnică pentru că ea oricum se desfăşoară de la sine, dar una e să respiri sacadat din frică şi alta e să îţi linişteşti mintea şi simţurile odată cu respiraţia profundă.
A lucra cu tine însuţi, nu necesită un timp şi un spaţiu aparte. Ci să experimentezi tot ce simţi nevoia fără ca să răneşti pe nimeni, după care să revii înapoi şi să îţi asumi această experienţă. După care, iar şi iar. A lucra cu tine, înseamnă să îţi creezi mereu reţele neuronale noi, pentru că doar în creaţie, vibraţia ta atinge divinul. Înseamnă să priveşti în ochii celui cu care vorbeşti şi să îl iubeşti atât de mult până ce reuşeşti să îi priveşti sufletul. Înseamnă să ieşi din zona de disconfort a pasivităţii şi resemnării, în zona de confort a creaţiei şi a bucuriei. Înseamnă să cunoşti tot ce se poate cunoaşte, dar să filtrezi totul pe sufletul tău şi astfel să nu laşi nimic să te subjuge. Înseamnă să împărtăşeşti celorlalţi experienţele tale doar din iubire, fără ca să te aştepţi la nimic din partea lor. Înseamnă să fii recunoscător pentru ceea ce ai şi să nu te opreşti niciodată dacă simţi că poţi face mai mult. Înseamnă să acorzi iertarea ta gratuită celor care te-au judecat sau pe care tu i-ai condamnat tot într-un mod gratuit. A lucra cu tine, înseamnă de fapt să ajungi să te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi şi astfel să dărui nu numai din ceea ce ai, ci să te dărui tot mai mult din ceea ce eşti...

Clip - o zi de noiembrie

https://www.youtube.com/watch?v=EVWh12OEju4

Ce faci cu iubirea din tine însuţi?

Ia-ţi un moment de respiro şi acordă-ţi o clipă de luciditate. Opreşte-te din fugă şi spune „stop” celor trecătoare şi fugitive ale vieţii. Mută-ţi privirea de la bâlciul deşertăciunilor care se perindă prin faţa ochilor tăi şi încearcă să priveşti înlăuntru, acolo unde tronează doar iubirea îmbrăcată ca o împărăteasă a purităţii mai simplă decât simplitatea însăşi. Simplă, dar totuşi atât de complexă. Fragilă, dar totuşi atât de puternică. Echilibrată, dar totuşi atât de curajoasă. Copleşitoare, dar totuşi atât de răbdătoare...
Am ferecat-o sau i-am oferit totală libertate? Am uitat-o într-un colţ sau mergem alături de ea? Am azvârlit-o în temniţa indiferenţei sau o purtăm cu noi pururea? O recunoaştem ca fiind prezentă în noi înşine sau facem abstracţie de irezistibila nevoie care ne îndeamnă să ne-o manifestăm simplu şi curat? Unde eşti tu iubire ca să vorbeşti şi noi să te înţelegem? Unde te-ai ascuns tu de nu putem să te aflăm?
Şi totuşi, nu s-a ascuns nicăieri şi nici nu ne-a părăsit. Însă ea nu poate sălăşlui acolo unde sufletul e chinuit de patimile trupului. Nu poate sta lalolaltă cu ele, ci s-a ascuns în spatele lor şi astfel noi începem să trăim şi să simţim doar din patimă, doar din instinct. Şi apoi începem să ne întrebăm ce nu e în regulă cu noi înşine. Tocmai asta nu e în regulă, faptul că începem să ne identificăm doar cu patimile trupeşti care ne aduc tulburări, disconfort, mustrări de conştiinţă.
E foarte uşor de afirmat că am venit aici să experimentăm tot ce se poate experimenta. Sună foarte “spiritual “. Dar dacă ceea ce experimentez mă înrobeşte şi mă înlănţuie, ceva nu e în regulă, iubiţii mei. Dacă ai destulă susţinere în tine însuţi pentru a rămâne pentru un timp pe nisipuri mişcătoare, atunci mergi şi experimentează, dar nu uita să revii înapoi. Dacă ai destul curaj pentru a experimenta chiar şi patima, întreabă-te dinainte dacă ai şi destulă putere de a reveni înapoi la tine însuţi. Căci există aici un mare risc. Iar riscul e ca o cursă care îţi prinde trupul în acea patimă urmând ca sufletul astfel să fie şi el robit la nivel energetic acelei patimi.
Ce este patima? O dependenţă care la un moment dat, te convinge că nu poţi trăi fără ea. Însă aici nu e vorba doar de trup, nu e vorba doar de carne şi sânge. Ci e mult mai mult decât atât. Efectele nu le vedem şi nu le simţim decât atunci când începe să ne doară una sau alta şi ne îmbolnăvim. Dacă se ajunge aici, poţi fi sigur că sufletul tău boleşte şi e mult mai bolnav decât trupul. Am observat că mulţi deşi au foarte multă cunoaştere şi au citit tot ce se putea citi, nu reuşesc să renunţe la o mică patimă care-i subjugă. Şi atunci despre ce fel de spiritualitate vorbim? Doar una teoretică şi abstractă, doar de o filozofie a minţii, una fascinantă, mistică şi ezoterică? La ce mă ajută ea, dacă nu pot să îmi depăşesc nici cea mai mică slăbiciune trupescă? Şi e un non-sens aici. Dacă acea cunoaştere de care sunt foarte mândru, nu mă ajută să trăiesc mai sus decât primele trei chakre sau sigilii de vibraţie joasă, atunci nu am ce face cu ea căci acea cunoaştere e moartă în ea însăşi pentru mine. Poate i-o folosi altuia mai deştept care ştie să şi-o plieze în viaţa de zi cu zi. Dar dacă eu trăiesc tot la fel ca înainte, deşi mintea mea rămâne fascinată de acea cunoaştere ezoterică, pentru mine e ca şi nulă şi nu are nici o valoare.
O mare păcăleală e să crezi că toată curăţirea sufletului tău se va face undeva după plecarea ta de aici. Că va veni nu ştiu cine şi te va lua în braţe şi te va ierta de tot şi toate, astfel încât toată lumea va fi fericită. Timpul nostru însă e doar aici şi acum. Sigur, nu am venit aici ca să ne curăţăm de patimi. Am venit tocmai să iubim şi să ne iubim, să creem şi să împărtăşim celorlalţi iubirea prin creaţiile noastre. Dar dacă lumea şi poftele ei mi-au furat ochii şi identitatea, atunci încep să nu mai trăiesc din sine, ci începe ca însăşi acea patimă să mă trăiască. Devin robul ei şi nu pot spune decât: “nu pot fără asta, nu pot fără cealaltă"! Când îţi vei curăţa sufletul dacă nu acum, dacă nu aici?
Citeam undeva o mărturie a cuiva care a trăit o experienţă în apropierea morţii şi cum a văzut el pe pământ nenumăraţi oameni care muriseră, dar care nu îşi dădeau seama de asta. Nu puteau părăsi acest plan fizic pentru că toată viaţa s-au identificat total cu trupul şi cu patimile acestuia. Şi paradoxul era că încă doreau la nesfârşit să se hrănească iarăşi cu acele patimi, deşi nu mai aveau un corp fizic. Şi se ţineau tocmai de cei care erau lucraţi de aceste patimi ca şi cum s-ar fi hrănit cu energia din ele. Însă era un gest repetat la infinit care nu îşi putea găsi nicidecum satisfacţia. Asta se întâmpla pe pământ. Iar când s-a înălţat şi mai sus, a putut vedea cum sufletele care s-au identificat cu patimile trupeşti în timpul vieţii se aflau ca pe un imens teren de luptă în care fiecare încerca cu furie să îşi împlinească pofta de care a fost atât de dependent în timpul vieţii. Şi era o luptă între aceste suflete dar nimeni nu se putea lovi şi nici nu putea simţi vreo lovitură. Totul era dus la extrem: ura, furia, pofta şi perversiunile sexuale, totul dus la extrem. Pentru că conştiinţa noastră după plecare se acutizează. Aici însă, reuşim să o mai adormim imediat cum ne schimbăm atenţia dintr-o parte în alta.
Dar aceste episoade sunt de fapt accidente şi eşecuri ale vieţii noastre care nu se poate împlini prin patimi, ci numai şi numai prin iubire. Totul se reflectă în afara noastră, raportat la cât de multă sau puţină iubire suntem noi dispuşi să manifestăm. Nu la câtă cunoaştere, nu la cât efort al minţii! De acestea ne putem folosi însă, tocmai pentru a cultiva cât mai mult discernământul şi cât mai mult curaj în a ne accepta pe noi şi pe cei din jur cu toată iubirea noastră. Dacă acea cunoaştere însă, mă îndeamnă la discriminare sau la judecată, atunci eu nu am ce face cu ea, căci acolo unde e discrimanare şi judecată, iubire nu mai este.
Aşadar rezervă-ţi un moment de luciditate, pune în balanţă de-o parte egoismul pătimaş iar de cealaltă parte iubirea curată. În ce parte va înclina ea? Înspre patimă? Atunci nu mai aştepta în zadar ca totul să se rezolve de la sine, căci nu va veni nimeni şi nu se va întâmpla nimic fără aportul tău. Curăţă ceea ce se vrea curăţat şi apoi mergi înainte fără a mai privi înapoi cu mânie. Iar dacă balanţa înclină spre iubire, atunci bucură-te şi nu reprima nimic din ceea ce iubirea te îndeamnă.
Nu îţi ascunde făclia ta sub obroc, ci arat-o tuturor! Aprinde flacăra iubirii,apoi dăruieşte-o şi dăruieşte-te!

Intoarcerea la origini

Oamenii vin, te privesc, te ascultă, îşi fac o părere şi imediat îţi pun o etichetă. Încă o nouă ştampilă, încă o altă etichetă. Ei vor neapărat să te încadreze într-un sistem, într-o religie, într-un canon. Vor să te înregimenteze şi să te pună şi pe tine să rămâi aşteptând promisiunile şi gogoşile bine pudrate care îţi vor fi aduse pe tavă odată şi odată. Dar timpul trece iar gogoşile se lasă aşteptate. Vei fi răsplătit însă, îți promit ei, într-un viitor apropiat, doar să rabzi şi să nu cârteşti. Viitorul e undeva în ceaţă: mâine, poimâine, peste o lună, peste un an, după moarte sau la „a doua venire” ! Oricând, dar numai nu aici, numai nu acum.
De fapt noi nu trăim viaţă, noi trăim zile. Iar fiecare zi are povestea ei. Fiecare zi se naşte cu răsăritul şi se stinge odată cu apusul. Între aceste două limite foarte scurte de timp, se desfăşoară întreaga noastră existenţă. Toată drama sau bucuria noastră, se petrece în câteva ore, din momentul în care facem ochi, până în momentul în care adormim iarăşi. A doua venire, de fapt e revenirea omului şi trezirea sa din somnul raţiunii. Aşa că gogoşile le voi mânca doar astăzi dacă ele îmi sunt oferite, dacă nu...la revedere, drum bun!
Cum ar putea sta puritatea lângă impresiile artistice generatoare de frică? Cum ar putea locui libertatea alături de porunci? Cum ar putea să se înţeleagă cunoaşterea cu prostia şi cum ar putea să se îmbrăţişeze bucuria cu suferinţa? Cum ar putea deschiderea să aibă de-a face cu rezistenţa? Au oare ele ceva de împărţit? Nicidecum. Ele nu se suportă şi nu se pot împrieteni. Sunt ca odraslele vitrege zămislite de părinţii cărora peisajul le-a furat pentru o clipă minţile prin aşternuturi străine. Frica se uită cu pizmă la bucurie, slăbiciunea priveşte cu pizmă la putere, mila priveşte cu pizmă la compasiune, ignoranţa priveşte cu pizmă la cunoaştere, întunericul priveşte cu pizmă la lumină, ura priveşte cu pizmă la iubire!
De fapt, nu l-am cunoscut niciodată pe de-a-ntregul pe acest Cristi Ciorcilă. Văd că tot înlătură rezistențele, una câte una. Dar încă nu a ajuns până la capăt. Am cunoscut doar frânturi din el. De la naştere încoace, spiritul său a fost mai mult în afara lui decât în el însuşi. El nu putea crea nimic într-o apă stătută. Aşa că pentru o vreme spiritul său a fost alungat în exil. Şi s-a retras undeva aşteptând cumva ca personalitatea şi ego-ul să se mai topească cât de cât. Nu mai putea intra acolo unde se instalaseră doar rezistenţe şi condiţionări. Mila, frica, suferinţa, blocajele mentale puseseră stăpânire şi-şi făceau de cap acolo unde singurul stăpân era doar el, spiritul. Însă impostorii au complotat împotriva spiritului, l-au trădat şi l-au trimis în exil. Ego-ul s-a instalat astfel singur pe tron şi a început el să comande în stilul său caracteristic, adică despotic şi brutal. Şi a început să eticheteze totul după cum a fost condiţionat de către religie, ca un gură-cască. Şi a început să pună etichetele transmise trufaş de la amvon de către cei care vorbesc doar pe limba lor de lemn: „Religia aceasta e singura „mântuitoare”! Dumnezeul lor nu e acelaşi cu dumnezeul nostru! Cine nu e cu noi, e împotriva noastră şi cine nu adună cu noi, doar risipeşte! Banii sunt ochiul „celui rău”! Femeia „trebuie” să asculte de bărbat şi neapărat să rămână tăcută! Viaţa e o continuă suferinţă şi cruce!”...Unde să mai locuiască spiritul când sufletul a început să se identifice cu aceste prostii predate pe un ton foarte mieros ca fiind adevăruri?
Da, am cunoscut doar frânturi din el. Sclipiri care mai străluceau din când în când. Spiritul îi trimitea mesajele sale, dar nu le putea primi decât atunci când ego-ul obosea şi uneori mai depunea armele. Dar când s-a făcut lumină, a realizat cât de păcălit a fost. Şi atunci nu a mai avut încotro decât să se întoarcă din nou la origini. Şi întorcându-mă astfel din nou acolo, unde încă nu erau implementate frica şi condiţionările, am început să-mi rescriu viaţa, să-mi reîntregesc fiinţa, să-mi şterg vechile setări şi să-mi rescriu Adn-ul. Pare o nebunie? Da, doar atunci când frica încă vorbeşte. Dar pare un firesc, atunci când îţi dai sema cât de fraier ai putut fi înghiţind fără discernământ toate mizeriile.
Şi astfel am început să văd viaţa prin ochii unui prunc căruia nu a apucat încă nimeni să-i spele creierul. Acolo unde mi se spunea că cei de alte religii nu se vor mântui, tocmai acolo mi-am revărsat iubirea şi acceptarea lor. Acolo unde mi se spunea că ar fi „păcat”, m-am dus cu curaj şi am pus singur mâna şi m-am testat. Acolo unde mi se spunea că ar fi „ispită”, tocmai acolo m-am dus ca să realizez că singura „ispită” e cea de-a rămâne prost şi ignorant până la moarte şi dincolo de ea. Acolo unde mi s-a spus să nu fac asta că e prea periculos, tocmai pe aceea am făcut-o, pentru a realiza încă odată că nimic nu poate subjuga spiritul. Acolo unde mi s-a spus că suferința ar fi „mântuitoare”, eu am schimbat unghiul și am transformat suferința într-o provocare și am schimbat „mântuirea prin suferință” cu „mântuirea prin bucurie”. Acolo unde mi s-a spus să nu privesc femeia de la gât în jos, tocmai acolo am privit-o, realizând încă odată că şi frumuseţea carnală are farmecul ei. Și astfel tot s-au mai înlăturat rezistențele, iar spiritul a început și el să revină și să-și reintre din ce în ce mai mult în drepturi. El nu se luptă contra ego-ului și nici contra personalității, ci doar face din acestea instrumentele sale cu care poate experimenta absolut orice, atâta timp cât nu calcă pe propriul suflet și pe sufletele celorlalți.
Ce avem oare în noi înșine care ne poate susține și care ne poate spune oricând ce ar fi folositor sau nu pentru noi? Cu cât rezistențele și reziduurile primite din afara ta se vor diminua, cu atât mai ușor îți vei putea asculta glasul sinelui tău. Cu cât însă aceste rezistențe rămân și se înmulțesc, cu atât acest glas devine și mai imperceptibil. O viața reprimată e o viață ratată. Însă o viață experimentată e o viață câștigată.
Aşa că nu e nimic de condamnat pe lumea asta, iubiţii mei. E condamnabil doar să îți reprimi una sau alta, de gura și ochii lumii. E condamnabil doar să iei de-a gata și să te iei după alții care îți dictează că asta ar fi bună și că cealaltă ar fi rea. E condamnabil doar să te lași manipulat de cei care vor să îți impună moralitatea lor. Dar nici ei nu cred în ce spun. Între ce predică și viața lor e o diferență ca de la cer la pământ. Așa că singura mea alternativă: Întoarcerea la mine însumi. Întoarcerea la conștiință. Întoarcerea la puritatea spiritului. Întoarcerea la origini...

Sufletele venite în vacanță pe planeta Pământ

Tu nu aparţii acestei lumi. Ştiu, ai înţeles de mult lucrul ăsta. Toată lumea pare că a înțeles, dar nu toți par că şi pricep. Unii se agață de viață cu toate forțele și cred că vor trăi veșnic. Eu doar îţi reamintesc faptul că aici nu te afli în Acasă. Eşti doar un musafir, un simplu vizitator. Ai venit desigur cu un scop în sine, nu doar întâmplător. Ai intrat în această lume, în mijlocul unei familii, a unor oameni a căror prezenţă pentru tine nu poate fi decât una binecuvântată. Ai venit de asemenea cu un temperament anume, cu un anumit tip de mentalitate, cu anumite înclinaţii, ori spre artă, ori spre ştiinţă, ori spre aventură, ori spre contemplare, ori spre religie, ori spre spiritualitate. Ai venit aici neconstrâns de nimeni şi de nimic, să nu uiţi niciodată acest lucru. Tu singur ai ales ca spirit această venire care într-un fel sau altul, te sporeşte. Dacă eşti mai milităros, poţi considera că eşti într-o misiune temporară. Însă dacă eşti mai bonom, poţi considera tot la fel de bine, că eşti chiar în vacanţă pe planeta Pământ, de ce nu?
Ce poate fi mai reconfortant să te afli într-o permanentă vacanţă, nu-i aşa? Unde mai sunt greutăţile, necazurile, durerile, grijile şi toate celelalte? Ce a mai rămas în urma lor? Unde s-au dizolvat ele cu toate? Acolo unde se dizolvă într-o clipă toate iluziile: în mintea noastră!
La urma-urmei cu toţii ne aflăm într-o binemeritată vacanţă pe această planetă. Şi nu e chiar aşa rău. Eu scriu, tu citeşti, unul pictează, altul cântă, unul navighează, altul se antrenează, unul plânge, altul râde, unul e trist, altul e bucuros. Pe unii îi vezi că astăzi îți spun cu emfază că viața e minunată, ca în ziua imediat următoare să îi surprinzi căzuţi în depresie. Probabil că și depresia e „minunată” în felul ei! Avem și oameni care merg pe drumul lor fără să le pese de ochii lumii, dar avem și unii care se aprind spontan şi creează ceva, pentru ca imediat mai apoi frica să îi ajungă din urmă și să-i facă inevitabil ca iarăși să își reprime propriile sentimente. Aceștia sunt preferații mei: un pas înainte, doi înapoi! Avem și „maeștri” care îți vorbesc foarte frumos despre iubirea necondiționată, dar dacă îi zgândări și-i contrezi puțin, sunt în stare să te calce în picioare cu toată magnifica „iubire” din ei înșiși. Dar nu e nici o noutate, când ego-ul e cât casa și schizofrenia e una pe măsură! Avem și duhovnici care mai de care mai plini de haruri și harisme, care îți tot explică cum Tatăl e de aceeași ființă cu Fiul și cum Duhul purcede doar de la Tatăl, nu care cumva şi de la Fiul, foarte interesant! Dar dacă mi-ar explica cum stă treba cu viața simplă de zi cu zi, chiar că m-aș duce și eu să-i ascult!
Iarăși, rămân uimit cât de multă deșteptăciune e în peisaj. Oriunde te-ai duce și oriunde ai fi, în piețe sau pe ulițe, în temple sau biserici, pe internet sau pe facebook, peste tot numai și numai deșteptăciune. Care mai de care au sfaturi de dat și ceva de transmis celorlalți. Mă gândesc chiar și eu să nu mai fac atâta pe „deșteptul”, ci mai bine să mă arăt ca fiind ultimul prost, și-așa de unul mă înalță, de altul mă smerește, numai conștiința mea îmi spune exact câte parale fac. Asta chiar că n-am mai experimentat-o până acum!
Prin unele locuri e multă pace, prin altele se tot duc războaie la nesfârşit. Practic, nu prea te poţi plictisi pe aici, avem multă diversitate în peisaj. Avem şi munte, avem şi mare, flori care mai de care mai colorate, copaci înalţi şi robuşti, alţii scunzi şi mai firavi, avem iarbă, aer, apă, doar să nu vrei şi să nu te bucuri de ele. Vremea e şi ea schimbătoare, o zi caniculă, alta cu multă ploaie, secetă, inundaţii, ninsori, tornade. Oamenii sunt şi ei schimbători şi parcă niciodată nu îi regăseşti exact la fel: unii impulsivi, alţii răbdători, unii colerici, alţii îngăduitori, unii guralivi, alţii mai tăcuţi, unii plângăcioşi, alţii mai mereu veseli. Avem şi bărbaţi puternici şi responsabili, femei frumoase şi inteligente, copii cuminţi sau mai puţin ascultători...Nu spun eu că nu te prea poți plictisi pe aici?
Universul ne-a pregătit tot concediul pe pământ, chiar înainte de a ateriza noi aici. Totul e „all-inclusive”. Meniurile sunt şi ele oferite imediat, toate cererile au fost completate de dinainte de întrupare ca nimeni să nu aibă ce comenta, nimeni să nu fie cumva nemulţumit de condiţiile de cazare. Cine a cerut cazare de 5 stele, cu siguranţă o va avea exact aşa cum a cerut-o. Cine a dorit să doarmă în cort, va fi servit cu cea mai mare plăcere. Totul la dispoziţia clientului!
Unii au vrut bogăţie materială şi sărăcie spirituală. Imediat sunt serviţi. Dar împreună cu banii le este adusă şi contrabalansa, căci fără ea, greutatea ar atârna prea mult într-o singură parte, însă Universul echilibrează totul într-un fel sau altul. Dacă ţi-ai dorit mulţi bani pe pământ, s-ar putea ca, contrabalansa să nu fie chiar una tocmai plăcută, ea ar putea fi formată din depresie, agresivitate, epuizare, abuz, nefericire, familie dezbinată, boală trupească, ramolire spirituală... În schimb, dacă nu ţi-ai dorit neapărat 5 stele şi te-ai mulţumit cu ceva mai modest, vei trăi o vacanţă simplă dar sănătoasă, fără compromisuri, fără minciună şi fără fandoseli. Îţi vei urma drumul tău şi te vei împlini prin creaţia ta, iar recompensa materială îţi va veni nu ca un scop în sine, ci ca un bonus care ţi se va acorda pentru împlinirea ta creativă.
Fiecare suflet a ştiut dinainte pentru ce vine şi ceea ce i se potriveşte. Unele suflete au venit cu dedicație specială pentru a susţine alte suflete mai puţin experimentate şi nu au ales asta ca un mare sacrificiu, ci pentru că această alegere le aduce multă bucurie. Altele au venit pentru a învăţa la şcoala vieţii, lecţii precum compasiunea, non-judecativitatea, acceptarea, răbdarea, curajul. Altele au venit pentru a-şi depăşi propria senzualitate carnală cu care poate în altă viaţă au avut mult de furcă. Altele, de cum au ajuns, s-au pus pe învăţat pentru că vor lua această cunoaştere cu ele și se vor folosi de ea când iarăși vor ajunge Acasă. Altele au venit ca simpli observatori care vor lăsa mărturii dincolo, despre ceea ce au înţeles şi văzut trăind un timp printre oameni.
Fiecare suflet mai mult sau mai puţin experimentat, îşi va aduce propriul său aport, propria sa contribuţie în această lume, cu fapta, cu gândul sau cu vorba. Nimic în fond, nu e obligatoriu să faci pe pământ. Nu ai nici „deadline-uri”, nici „target-uri”. Totul e benevol, totul e facultativ, totul e opţional.
Însă orice ai face şi oriunde ai fi, nu uita că oricând te poţi răzgândi, oricând o poţi lua de la capăt, oricând poţi schimba alegerile făcute. Așa că bucură-te și onorează-te! Ar fi păcat să îți ratezi vacanța și să pierzi toată distracția.
Pentru că aici şi acum, te afli doar într-o binemeritată vacanţă pe planeta Pământ!

Nu uita să zâmbeşti chiar dacă motivele par îngheţate

Nu uita să zâmbeşti chiar şi atunci când lucrurile, oamenii şi viaţa par îngheţate în faţa ta. Ele au îngheţat pentru că bucuria şi entuziasmul tău au îngheţat. Tocmai atunci ai încă un motiv în plus pentru a zîmbi. Tocmai atunci e cazul să râzi, chiar şi când toată lumea din jurul tău e tristă. Şi pentru ce ar fi oare atât de tristă? Chiar este aşa sau doar pare?
De fapt, nu există nici măcar o singură situaţie de viaţă care ar avea puterea să îţi îngheţe bucuria ta. Nici măcar aşa-zisa moarte a celui mai apropiat om de lângă tine. Trupul între timp s-a ofilit, iar spiritul şi-a luat rămas bun de la scurta sa călătorie pe pământ. E o aşa mare dramă în asta? Sufletul a avut nevoie de câteva lecţii care îi lipseau din experienţa sa. De câţiva ani petrecuţi pe aici.Poate că şi-a învăţat lecţiile sau poate că nu. Oricum, a fost frumos şi nu s-a plictisit. Aşa că nu e cazul să fii trist atunci când cel de lângă tine se hotărăşte să se întoarcă iarăşi acasă. De fapt, acesta nu e un motiv de boceală şi jale, ci încă un motiv de bucurie.
Însă uneori suntem prinşi în aceste emoţii distructive care iarăşi ne aruncă fără să vrem în vârtejul suferinţei. Pentru că uităm de noi înşine. Uităm de zâmbetul nostru. Uităm de bucuria noastră. Uităm de lumina din noi. Îi privim pe ceilalţi care tot suferă şi ne hrănim cu suferinţa lor. În loc să îi privim cu compasiune, îi privim cu milă. Ne-am identificat atât de mult cu creştinul din noi care stă resemnat şi pasiv în faţa vieţii, încât nu putem accepta ideea că viaţa e doar bucurie, ci căutăm neapărat „nod în papură” ca să dibuim unde stă ascunsă suferinţa. Iar când dăm de ea, ne înfăşurăm cu aceasta ca un cocon învelit în emoţii care nu are nici un cuvânt de spus în faţa vieţii.
Toate sistemele spală creiere, căci vor neapărat să înlocuiască spaţiul din mintea ta cu doctrina lor. Toate sistemele merg pe calapodul : „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!” Religia tot ne-a amăgit şi continuă să ne amăgească. Ea vrea să ne arate că e multă seriozitate în peisaj, multă tristeţe, multă profunzime. Iar dacă e profunzime, „trebuie” neapărat să existe multă suferinţă. Religia şi-a pierdut simţul umorului, pe care de fapt nu l-a avut niciodată. A spălat doar creierele curate şi pline de lumină pentru a le umple cu un gunoi generator de suferinţă, de nefericire, de chin, de vinovăţie, de anxietate şi de multă frică. A pus suferinţa pe soclu şi mă cheamă permanent ca să o venerez şi să-i aduc ofrandele prostiei mele. Mi-a pus răstignirea în faţă ca să mă simt vinovat pentru simplu fapt că trăiesc şi pentru că poate nu am „păcătuit” îndeajuns ca acea răstignire să fie justificată. Religia te schilodeşte mental şi sufleteşte, iar cu cât vei deveni mai schilodit, cu atât vor face un mai mare „sfânt” din tine. Dar e greu şi chiar imposibil să fie deschidere într-o minte fundamentalistă, închistată şi îndoctrinată a cărui singur dumne-Zeu e însăşi suferinţa. E imposibil să existe o breşă într-un blocaj mental care răspunde la orice întrebare cu o limbă de lemn teleghidată pe pilot automat. Prea mulţi oameni serioşi care îşi reprimă până şi cea mai firească nevoie, aceea de a se bucura de viaţă!
O „religie a iubirii” care venerează suferinţa şi crucea dusă cu mare sudoare în „valea plângerii”? Mulţumesc, dar nu mai am nevoie de o aşa ofertă a zădărniciei. Mulţumesc, dar prefer să rămân la picioarele bucuriei din mine însumi. Mulţumesc, dar prefer natura în locul bisericilor înţesate cu icoanele chipurilor triste care au ales să facă din suferinţă idolul lor. Mulţumesc, dar prefer creaţia în locul idolatriei, libertatea în locul îndoctrinării, bucuria în locul fricii. Mulţumesc, dar nu mai există nimic acolo care să mă seducă, am închis cazul şi am îndosariat experienţa atunci când am ajuns la capătul ei.
Mi-am splălat şi eu până la urmă propriul creier, dar am făcut-o de bunăvoie atunci când am realizat cât gunoi şi câtă mizerie mi s-a inoculat prin această aşa-zis „religie a iubirii”. Dar nu am uitat nici de suflet. L-am spălat şi pe el, l-am curăţat, i-am vindecat rănile şi am început să îl iubesc atunci când am realizat cât de mult a avut de suferit de pe urma amăgirilor şi condiţionărilor omeneşti. Iar după ce am făcut asta şi m-am rebotezat singur în cristelniţa bucuriei, nemailăsând să intre în mine nici cea mai mică firmitură a acestor subtile gunoaie, m-am centrat pe mine însumi şi am intrat în fluxul iubirii necondiţionate, acolo unde nu mai este nici „întristare, nici durere, nici suspin”. Aici, doar în vortexul iubirii am găsit acest loc şi nicăieri undeva în altă parte. Iubirea e de fapt adevăratul Dumnezeu care nu stagnează, nu e pasiv şi nu rămâne blocat în dogme. Când te afli acolo, în iubire, nu poţi vorbi despre ea căci nu o poţi descrie prin cuvinte. Când însă te afli în afară, începi să debitezi filozofii despre ea, începi să creezi noi religii şi noi sisteme de pe urma cărora crezi că ai avea ceva de câştigat. Însă doar în afara iubirii te simţi gol, nesigur şi cauţi confirmări din partea celorlalţi.
Aşadar, dragă cititorule, nu-ţi pierde simţul umorului şi nu uita să zâmbeşti chiar şi atunci când motivele au îngheţat. Nu aştepta pasiv ca ele să se dezgheţe, ci mergi tu în întâmpinarea lor şi suflă către ele bucuria vieţii din tine.
Iubeşte şi iartă! Zâmbeşte şi creează! Trăieşte şi te luminează!

Du-ţi experienţa până la capăt!

Ai destul curaj să îţi duci experienţa ta până la capăt? Dacă ai, atunci mergi şi nu privi în urma ta, ca nu cumva gura lumii să îţi frângă curajul. Iar dacă nu ai, atunci la ce bun să o mai începi dacă la mijlocul drumului te vei întoarce tot de unde ai plecat?
Când te întorci înapoi fără însă ca să ajungi la capăt, te întorci de fapt din nou la frică, şi mai înfricoşat decât cum erai atunci când ai plecat. Pleci la drum, dar la un moment dat apare un gând care îţi reprimă nevoia irezistibilă de a merge mai departe. Şi atunci încep mustrările de conştiinţă, încep învinovăţirile şi propria judecată. Începi să te raportezi la ce va zice unul sau altul în urma faptelor tale. Ce va zice societatea, ce va zice familia, ce va zice religia?
Şi atunci îţi înnăbuşi nevoia şi experienţa ta. Pentru că frica te învăluie şi te ia prin surprindere. Ea îţi şopteşte că nu e bine ce vrei să faci. Ea e maestră în arta renunţării, în arta dezamăgirii, în arta frustrării, în arta eşecului. Discipolului îi e frică de cel iniţiat. Soţului îi e frică de soţie. Copilului îi e frică de părinte. Săracului îi e frică de cel bogat. Ignorantului îi e frică de cunoaştere. Pentru că cunoaşterea implică ceva de care foarte mulţi fug: responsabilitatea. Fug pentru că nu vor să îşi asume faptele şi experienţele pe care spiritul lor îi îndeamnă să le facă. Şi atunci au nevoie de alţii care să le spună că e bine sau nu ceea ce vor să facă. Neavând discernământ, cred că alţii ar putea decide pentru ei. Dar oare cum ar putea un altul să decidă ce e folositor sufletului tău şi oare cum îţi vei cultiva discernământul fără ca să iei tu însuţi decizii de frică ca nu cumva să te împiedici? Şi dacă te-ai împiedicat oare vei rămâne căzut acolo? Nu, doar te vei ridica şi vei merge iarăşi mai departe, dar de data asta mai câştigat ca înainte.
Oamenii îşi creează non-stop reţele neuronale. Adică dependenţe. Unele în favoarea lor, altele în defavoarea lor. Dacă ai o dependenţă de frumos, de cunoaştere, de artă, de creaţie, nu renunţa la această reţea neuronală doar pentru că o limbă mai tăioasă îţi va arunca la un moment dat un cuvânt mai critic. Şi criticile fac parte din farmecul vieţii, iar dacă te-ai câştigat pe tine vei transforma chiar şi criticile în aur pur pentru sufletul tău. Dacă însă ai dependenţe pe care le practici dar în urma cărora apar mustrări de conştiinţă sau alte persoane sunt rănite de alegerile tale, atunci e cazul să schimbi ceva, pentru că tot făcând la fel te vei simţi din ce în ce mai vinovat şi mai slab. Dar dependenţele au rădăcini adânci şi nu le poţi smulge doar prin efort pentru că s-ar putea ca astfel să te răneşti şi mai mult. E nevoie însă de mult curaj pentru a-ţi duce experienţa până la capăt. Dacă nu o vei duce, ea te va urmări, pentru că va exista mereu un semn de întrebare acolo şi o mică atracţie nesatisfăcută. Să îţi duci o experienţă negativă până la capăt poate părea o nebunie şi poate că într-adevăr nu e pentru oricine. Dar efectul experienţei duse până la capăt, pune practic un sigiliu pe acea experienţă, o îndosariază şi o clasează în conştiinţa ta. La aceasta nu vei mai putea reveni niciodată, însă vei reveni mai devreme sau mai târziu, dacă nu ţi-ai asumat-o pe deplin.
Oamenii se simt vinovaţi şi nu se simt bine, nu se simt împăcaţi cu ei înşişi. Astfel încât merg la alţii şi-i întreabă ce nu e în regulă cu ei. Merg la preot cu sufletele tremurânde şi cad în genunchi în faţa lui. Iar când acesta vede o asemenea frică şi prostie, le va mai pune în jurul gâtului încă un lanţ şi-i va condiţiona şi mai mult. Merg la un terapeut sau la vreun maestru şi iarăşi spun că au o problemă şi nu se pot elibera. Iar terapeutul va începe un proces şi o lungă terapie care va costa bineînţeles o căruţă de bani şi va necesita un timp care cu cât va fi mai lung, cu atât terapia va da mai multe rezultate. Şi unul şi altul, îşi va condiţiona şi mai mult pacientul, unul o va face sub sutană, celălalt în cabinetul promisiunilor. Preotul îi va pune oprelişti şi îl va ameninţa cu lipsa împărtăşaniei dacă va continua tot aşa. Dar soluţia tot nu i-o dă. Şi astfel omul tot nu se opreşte, dar în acelaşi timp începe să îşi saboteze propria experienţă, o va face bineînţeles pe ascuns, chinuindu-se în acelaşi timp şi luptând din răsputeri împotriva lui însuşi.
Dacă îi vei spune unui dependent de ciocolată de exemplu, să se oprească, oare chiar o va face? Iar dacă o va face de frică, va rămâne împăcat cu sine însuşi sau va deveni şi mai tulburat ca înainte? Reprimările din frică nu duc decât la conflicte interioare în urma cărora se creează bolile. Dar dacă acel dependent de ciocolată îşi va duce pofta lui până la capăt? Dacă ar mânca doar ciocolată, cât timp ar putea ţine-o tot aşa? Dar dacă va mânca doar când şi când şi pe ascuns, o poate ţine toată viaţa aşa, dar el niciodată nu va fi împăcat cu el însuşi. Sigur, nu e vorba de ciocolată aici, e vorba doar de a îţi duce experienţa ta până la capăt.
Drumul tău spiritual porneşte de la cerinţele trupului, apoi apar nevoile psihologice, iar când şi unele şi altele sunt rezolvate, apar nevoile spirituale. Când ajungi în acest punct îţi dai seama că nimic din afară nu te mai poate satisface. De-abia atunci, când nu vei mai alerga disperat la unul sau altul, te-ai căştigat pe tine însuţi. Doar experimentând, doar testând, doar punând în propria balanţă.
O minte spirituală nu mai face distincţie între materie şi spirit. Materialistul chiar şi când iubeşte, priveşte la femeie doar ca la un obiect. Însă atingerea spirituală, transformă până chiar şi cel mai carnal gest, într-un gest sacru.
Am tot fost învăţaţi să dăm socoteală şi nimeni nu ne-a spus că suntem responsabili doar faţă de noi înşine. Ai ascultat pe unul, ai ascultat pe altul, dar în final te vezi iarăşi gol, pustiit şi cu mâinile goale. Şi atunci realizezi că nu mai ai încotro decât să porneşti pe drumul tăui. Ascultă-i pe toţi dacă vrei, dar nu te agăţa de nimeni. Nu da socoteală în faţa nimănui, căci cei care îţi vor cere socoteală, îţi spun de fapt un singur lucru: că efectiv nu te iubesc! Cum ar putea să te iubească, condiţionându-te? Dacă e greşit ceea ce faci, tu vei simţi imediat. Dacă e bine, iarăşi vei simţi imediat. Glasul conştiinţei nu minte. Aşa începi să afli ce bine sau rău pentru tine însuţi, ascultând glasul fiinţei tale interioare. Însă dacă îţi vei arunca mereu responsabilitatea asupra preotului, asupra iniţiatului, asupra dumne-zeului sau asupra guvernului, nu vei putea practic evolua niciodată.
Capătul unei experienţe aşa-zis negative, apare spontan chiar atunci când te hotărăşti să mergi până la capăt. Pur şi simplu se topeşte acea poftă, acea atracţie, acel interes. Dacă nu se dizolvă însă imediat acea nevoie care te ţine ca prins în cursă, înseamnă că rezistenţa ta de a atinge acel capăt e încă prea mare şi dorinţa ta de a încheia acea experienţă e încă prea mică. Dar nu fii dezamăgit pentru că ai una sau mai multe slăbiciuni. Doar conştientizându-le, le vei putea transcende.

Asumă-ţi alegerea, asumă-ţi experienţa şi du-o până la capăt!

Femeile și bărbații din spatele aparenţelor

Aparenţele sunt înşelătoare iar oamenii adeseori se lasă înşelaţi de măştile aparenţelor. Fiecare dintre noi are o parte văzută și una nevăzută. O față afișabilă și o alta secretă. Ne afișăm de multe ori doar așa cum vrem să părem în ochii celorlalți și mai puțin cum suntem în realitate. Bărbații se afișează în fața femeilor cât mai plini de sine și cât mai macho, doar-doar s-o agăța careva în momeala lor. Femeile își joacă și ele rolul de frumuseți intangibile, doar-doar vor lăsa în urma lor câteva priviri arzânde. Și unii și alții fug de partea lor acunsă care de multe ori le vădește falsitatea, căutând în schimb să atragă măcar o cât de mică apreciere, măcar o cât de mică confirmare a personalității lor care nu poate străluci decât ieșind din anonimatul solitudinii.
Îmi plac oamenii care au curajul să se arate lumii aşa cum sunt: uneori slabi, alteori puternici, uneori timizi, alteori curajoşi, uneori deprimaţi, alteori bucuroşi, uneori defensivi, alteori luând viața-n piept tocmai atunci când nu te aştepţi. Îmi plac oamenii a căror viață a fost mai puțin îngăduitoare cu ei, dar care nu s-au lăsat atinși de vicisitudinile vieții. Și-au păstrat seninătatea și zâmbetul chiar și atunci când zâmbetul ar fi putut să înghețe pe fețele lor. Dar nu s-a întâmplat asta. Ci au mers mai departe, apreciind viața și apropiindu-se de oameni și mai mult. Oamenii simpli a căror fețe au fost marcate de vânturile vieții, dar a căror suflet a devenit în timp și mai călit, și mai luminos, și mai puternic.
Îmi plac bărbaţii care nu îşi tot reprimă puterea din ei, ci au reuşit cu timpul să îşi cizeleze această putere uriaşă cu care au fost înzestraţi. Şi au început să lucreze cu această magnifică putere în favoarea lor şi a celor care trăiesc în proxima lor realitate. Şi au reuşit să strunească acest taur năvalnic din ei înşişi fără să se mai izbească în zadar de toate frumuseţile înşelătoare care se perindă prin faţa lor. Şi au reuşit cu timpul să nu mai fugă de viaţă, ştiind însă foarte bine că nu ar avea unde să fugă de ea. Acolo unde vor fi, viaţa îi va urmări. Aşa că la ce bun să încerci să te smulgi de cei de lângă tine care au să îţi predea încă multe lecţii? La ce bun să încerci să evadezi din „închisoarea” conştiinţei tale, a cărei gratii este formată doar din iluziile fricii? Unde vei fugi omule şi oare unde vei ajunge?
Îmi plac femeile care nu îşi reprimă feminitatea din ele. Îmi plac şi cele care uneori sunt nevoite să tragă toată familia lor după ele, atunci când bărbatul e prea preocupat să îşi lingă rănile frustrărilor de unul singur, undeva unde e doar el cu el însuși, undeva unde să nu îl vadă absolut nimeni. Bărbatul fuge, dar femeia rămâne. Ea rabdă şi tot rabdă în speranţa că el îşi va reveni. Unii revin şi îşi revin, alţii însă se pierd rătăciţi prin neantul deşertăciunilor. Bărbatul vulnerabil face tot ce poate să nu se arate în faţa unei femei tocmai aşa. Simte toată răspunderea pe umerii săi şi nu vrea să pară doar un simplu om de rând care uneori e slab şi alteori e vulnerabil. El nu se poate confesa şi nu se poate dezvălui în faţa femeii, pentru că nu vrea să pară un firav puișor, când întreaga umanitate vrea să îl privească ca pe un destoinic cocoşel. Aşa că face el ce face şi revine iarăși pe soclu. Femeia atunci îl va privi cu condescenţă şi îl va mai ierta încă odată. Îl va privi atunci îngăduitoare, zâmbind imperceptibil ca nu cumva el să se simtă şi mai umilit decât este. Poate data viitoare nu va mai dura atât de mult până ce el îşi va reveni. Poate data viitoare va fi mai scurtă veșnica vânătoare a fantomelor din pădurea amăgirilor...
Dar nu îmi plac mironosiţele care se tot prosternează acoperite din cap până-n picioare, încercând din răsputeri să facă abstracţie de adevărata lor natură. De frumuseţea lor. De trupul lor. De sexualitatea lor. Ele fug, dar trupul le urmează. Nu pot scăpa de el. Deşi în aparenţă fac abstracţie şi îşi reprimă orice nevoie pe linie sexuală. Vor doar să pară niște ființe asexuate dar nu reușesc. Vor să coboare abstractul în inimi de carne. Nimeni nu poate face asta aici și nici nu e cazul. Căci atingerea e una din seducțiile spiritului care a acceptat astfel să mai facă o călătorie scurtă printre oameni. Însă nu se poate vorbi despre asta decât eventual în șoaptă. E doar un subiect tabu. Iar ceea ce spun oamenii „de bine” că ar fi tabu, se vrea cu orice preţ evitat. Să nu vorbim despre sexualitate, doar să ne-o imaginăm în ascuns, feriți de ochii neaveniților, ca nu cumva să fim daţi de gol de carnala noastră natură umană. Ca nu cumva să ni se râdă sub nas de nevoile noastre trupeşti. Acestea sunt declarate ca fiind slăbiciuni şi ispite de cei cărora le tremură sutanele pe ei atunci când privesc la o femeie. E mai uşor să condamni dar mult mai greu să pricepi că nu am venit aici tocmai ca să ne luptăm împotriva naturii umane.
Bărbații prea agresivi și femeile care urmăresc doar ademenirea în cursele trupului, devin cazuri de studiat în psihologia clasică. Iar bărbații defensivi în fața vieții și femeile care își reprimă feminitatea din ele, devin și aceștia la rândul lor, cazuri extrem de sugestive privind înfrânările și lupta contra naturii umane. Ambii fug de ei înșiși încercând să își făurească castele de nisip în care să se adăpostească de ochii lumii. De ceea ce fugi nu poți însă scăpa. Cu cât mai mult fugi cu atât mai mult acea umbră te va urma.
Bărbatul fuge după putere și o caută până la capătul pământului. Femeia fuge după iubire și caută să o simtă prin bărbatul pe care vrea să-l pună pe tronul inimii sale. Ea îi așează coroana pe cap doar aceluia care are destul curaj de a se recunoaște a fi împărat. El îi oferă mâna doar celei ce are destul curaj de a fi declarată împărăteasă. Rațiunea stă pe tron iar acesteia i s-a oferit în dar coroana iubirii. Rațiunea gânduri emană, iar iubirea emoții filtrează.
Există atracții și atracții, însă lumea le tratează pe acestea la un nivel foarte superficial mai ales în alb și negru. Atracția trupului e văzută ca o ciumă cu care omul „trebuie” să se lupte și să o învingă. Oare cine spune asta, tot cei cu fețe triste și ofilite a căror viață suferindă și neîmpăcată aduce mărturii tocmai împotriva acestor prejudecăți care fac parte dintr-o așa-zisă moralitate? Lumea judecă și condamnă, vede și reacționează. Etichetează cu mare ușurătate ca fiind ceva moral sau imoral. Dar ce putem spune despre conștiința noastră? Oare nu acesta e chiar singurul reper la care merită cu adevărat să ne raportăm? Am venit aici doar să ne luptăm împotriva noastră înșine și să ne reprimăm natura umană din noi? Sau am venit să experimentăm și să ne testăm, pentru ca astfel cu mare curaj, să putem pune în balanță?

Dincolo de metafore

Ce se află dincolo de aparenţe, dincolo de metafore? Ce se află dincolo de cuvinte, dincolo de atitudini? Acolo te afli chiar tu şi adevărul din tine însuţi. Acest adevăr aflat în spatele aparenţelor, mărturiseşte despre tine şi despre crezul tău. Iar crezul tău e cel care îţi mărturiseşte credinţa ta. Iar aceasta e de fapt, adevărul cu care te identifici în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă.
Pentru fiecare om în parte, viaţa înseamnă ceva mai mult sau mai puţin metaforic. Şi e bine aşa, pentru că avem nevoie de tot felul de nuanţe care să dea vieţii o coloratură specifică crezului nostru. Avem nevoie de poveşti care să picteze cât mai divers realitatea noastră. Avem nevoie de artă, căci arta e singura care reuşeşte să transceandă forma primitivă a lumescului. Aşa că pentru fiecare dintre noi, viaţa înseamnă ceva diferit. Unul va spune că viaţa este o vale a plângerii. Altul mai dogmatic va spune că este o cruce. Unul vă mărturisi că viaţa este doar o suferinţă continuă. Altul va spune că este numai bucurie. Unul va mărturisi că viaţa este însăşi iubirea. Altul va spune că este un cântec, iar altul va spune că viaţa este asemănătoare unui dans. Unul mai poetic va spune că viaţa este o poezie, iar altul mai narativ, că viaţa însăşi este o poveste. Unul mai raţional va spune însă că viaţa e o mare responsabilitate, iar altul mai copilăros va spune despre ea că este doar o joacă. Atâtea păreri diferite, atâtea crezuri care mai de care mai interesante despre viaţă. Oare se înşeală cineva sau toţi au dreptate?
Nu se înşeală nimeni. Dar fiecare în parte are dreptatea lui conform crezului său. Fiecare sistem religios, spiritual sau social foloseşte anumite metafore. Unele au o mare încărcătură emoţională, altele îţi dau senzaţia de plutire. Însă uşoare sau mai grele fiind, fiecare metaforă exprimă şi transmite ceva dincolo de cuvinte. Ce pot exprima metafore de genul: „mă zbat de azi pe mâine”, „încerc să supravieţuiesc”, „sunt un mare păcătos”, „sunt prins între ciocan şi nicovală”, „mai facem şi greşeli că oameni suntem”, „mă târăsc de la o zi la alta”...Când exprimi acest tip de metafore, te identifici cu ele pentru că fac parte din crezul tău. Aceasta e credinţa ta, în cazul ăsta extrem de limitativă, distructivă chiar. Toate te duc spre convingerea fermă: „mă lupt cu viaţa”! Dar oare chiar te poţi lupta cu viaţa? E o luptă reală sau una doar imaginară? Cine cu cine se luptă de fapt?
Alţii apelează la metafore şi mai încrâncenate de genul : „simt povara familiei pe umerii mei”, „mă aflu în faţa unui zid de care nu pot trece”, „mă simt răspunzător pentru alegerea lui x sau y”, „dacă nu merg la biserică trei duminici la rând îmi pierd harul” şi tot aşa. E mult masochism în aceste stereotipuri, dar e adevărul celor care folosesc mereu acest tip de convingeri. Însă la fel cum într-o clipă poate ai fost atras de acest fel de limitări metaforice, tot la fel de repede te poţi debarasa de ele.
E vorba de un „switch” doar, de la „turn off” la „turn on”.
Porţi o povară grea pe umeri? Dă-o acum jos şi mergi mai departe! Te afli în faţa unui zid? Fă o breşă în el, ocoleşte-l, escaladează-l şi mergi mai departe! Greşim că doar oameni suntem? Putem însă şi crea ceva constructiv, căci suntem oameni! Mă simt răspunzător pentru alegerile unuia sau altuia? Nu, fiecare e răspunzător doar pentru alegerile sale! Îmi pierd oare harul dacă nu merg la biserică? E doar un mit. Fiinţa interioară nu mi-o poate confisca nici dogma, nici canoanele, nici răutăţile, manipularea şi interesul celor din sistem. Însă acolo se lucrează cu metafore de o mare încărcătură agresivă de genul: „miluieşte-ne pe noi nevrednicii, robii tăi”, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”, „veniţi să ne închinăm şi să cădem...”, toate acestea şi multe altele, te îndeamnă să îţi oferi toată puterea din tine...oare cui?
Aceste blocaje metaforice, din fericire nu sunt pentru toată viaţa. Dar pentru că ani şi ani la rândul le-am mărturisit inconştient, au devenit parte din credinţa noastră. Nu am încercat să privim adevărul de dincolo de aparenţe, pentru că am rămas blocaţi pentru un timp doar la limita lor, îndemnîndu-ne să reacţionăm negativ şi pasiv în acelaşi timp. Resemnarea e somnul conştiinţei. Ca să îţi modifici credinţa care la un moment dat nu te mai reprezintă, e nevoie să îţi modifici conştiinţa. Oare se merită sau nu?
Viaţa are şi ea anotimpurile ei. Când soarele intră în nori, oamenii încep să se precipite şi să creadă că lucrurile vor sta mereu aşa. Când noaptea neagră a sufletului îşi cere şi ea drepturile, bucură-te căci acesta e semn că credinţa ta se cere schimbată pentru că în conştiinţa ta se modifică ceva. Fiecare schimbare vine cu un semn de întrebare şi cu o mică criză lăuntrică. Nu-i nimic, după fiecare nor trecător, apare iarăşi soarele, iar după fiecare iarnă, apare iar primăvara. De obicei, opunem mari rezistenţe schimbărilor, pentru că ne e oarecum frică de ce se află dincolo de aceste schimbări. Însă majoritatea oamenilor îşi trăiesc propria viaţă într-o disperare tăcută şi preferă să nu schimbe absolut nimic. Diferenţa între rutină şi mormânt însă, e doar de câţiva centimetri. Însă tocmai această mică diferenţă face delimitarea dintre libertate şi limitare, dintre bucurie şi frică, dintre întuneric şi lumină...

Acordă o șansă reală vieții tale!

Ești alături de tine sau împotriva ta? Atunci, dacă îți ești cu adevărat alături, acordă-ți o șansă. Una veritabilă însă, nu una înfricoșată și tremurândă. Dă-ți o șansă acum, nu mâine. Dă o șansă iubirii din tine. Dă o șansă bucuriei din tine. Dă o șansă puterii necunoscute din tine. Dă o șansă frumuseții din tine. Dă o șansă capacității din tine. Dă o șansă autenticității din tine. Dă o șansă creatorului magnific din tine.
Alegând să îți acorzi o șansă, îi îndemni indirect și pe ceilalți să își acorde șansele lor. Pentru că noi nu suntem despărțiți unul de altul și nici nu trăim fiecare în pătrățica lui fără ca să ne influențăm prin alegerile pe care le facem. Alegerea ta mă va influența într-o anumită măsură și pe mine. Alegerea mea va avea efect asupra ta, într-un mod indirect. Nici eu fără tine, nici tu fără mine. Viețile noastre se intersectează, experimentându-le. Eu învăț din experiențele tale, tu înveți din ale mele și împreună ne împărtășim unii altora trăirile și concluziile pe care ni le impropriem în ființa noastră.
Dar pentru asta, avem nevoie să ne dăm voie să fim. Adică să ființăm din întreg și nu din jumătăți. Întregul e însăși iubirea care ne unește pe toți. Când te afli în acest întreg și nu pe lângă el, rămâi în poala iubirii, experimentând iubirea pe de-a-ntregul. Însă când apare frica la interval, te elimini singur din tot acest vortex covârșitor de iubire. Pur și simplu el te aruncă afară atunci când nu mai rezonezi cu frecvența iubirii. Iar ca să reintri acolo, ai nevoie iarăși să te regăsești pe tine cel aflat tot în iubire. Cea mai mică grijă, cea mai mică răutate, cea mai mică teamă, cea mai mică batjocură, cea mai mică rezistență, te elimină într-o clipă din vortexul iubirii. Și atunci te surprinzi orfan și singur. Te surprinzi căzut în abisul goliciunii. De acolo, nu poți vedea decât denaturat lucrurile. Condamni și te condamni. Judeci gratuit și arăți cu degetul. Bârfești și te surprinzi prins în jocul bârfei. Te devalorizezi și încerci să te convingi că nu meriți nimic mai bun. Te lași înghițit în hăul depresiei și începi să îți plângi de milă. Cine te va scoate oare din toată această defazare lăuntrică? Cine îți va întinde mâna și te va reabilita iarăși? Doar iubirea. Ea îți întinde permanent mâna dar nu ți-o poate prinde pentru că tu nu te lași cu totul îmbrățișat de ea. Îi acorzi doar un deget, pe când celelalte se agață de necredință, de neîncredere, de frustrare, de suferință. Și atunci cum ar putea ea să te prindă fără ca să te scape iarăși înapoi?
Și așa se întâmplă când nu ne dăm o șansă veritabilă vieții noastre. Însă acordăm mari șanse întunericului care e lipsa luminii. Acordăm mari șanse fricii care e lipsa iubirii. Acordăm mari șanse milei care e lipsa compasiunii. Acordăm mari șanse nemulțumirii care e lipsa recunoștinței. Acordăm mari șanse resemnării care e lipsa curajului. Acordăm nenumărate șanse lipsei care ne scindează ființa interioară. Și atunci iarăși uităm și iarăși începem să ne întrebăm cine suntem? Vedem doar suferință în jur și credem că cineva undeva ne manipulează ca pe niște marionete. Îi vedem pe ceilalți, dar nu ne mai recunoaștem chipul și asemănarea în ei, pentru că vrem să ne identificăm doar cu lipsa. Și astfel ne întâlnim unul cu altul doar că să ne recunoaștem lipsa celuilalt în noi înșine. Nici cel cu care vorbești nu mai știe cine este, nici tu care îl privești nu mai ști cine ești. Atunci comunicarea se face nu de la om la om, ci de la om pe lângă om. Căci dacă nu ne mai unește iubirea oare ce ne-ar putea reuni? Iar dacă iubirea e prezentă în tine și e prezentă și în mine, oare cine ne-ar mai putea despărți?
Nu te amăgi și nu te păcăli singur că folosind nu știu ce tehnici vei ajunge să fii invincibil. Sau că într-un anumit timp vei ajunge la nu știu ce rezultate spirituale. Aici tot ego-ul vorbește și îți șoptește că dacă vei practica una sau alta vei ajunge pe culmile spirituale. Singura culme spirituală e însăși iubirea. Singura invincibilă e tot iubirea. Ai avea nevoie de un timp anume pentru a ajunge la ea? Ai avea nevoie de mult focus mental pentru a simți iubirea? Ea te îndeamnă să te disciplinezi și să îți creezi cât mai multe rețele neuronale, e adevărat. Pentru că fiind creativ și disciplinat împărtășești fără rețineri iubirea din tine însuți care se materializează printr-o creație sau alta. Cum afli dacă te iubești sau nu? Tocmai materializând energia iubirii și lăsându-i și pe ceilalți să se folosească de ea. Nu poți trăi la voia întâmplării și să spui că te iubești. Nu poți răni pe cineva dar să spui că tu de fapt te iubești. Nu poți fii indiferent la semenul tău și să spui că te iubești. Nu poți fii de partea ta într-un mod egoist, dar în schimb să crezi că te iubești. E un non-sens aici și o mare schizofrenie. Cine o poate înțelege, să o înțeleagă.
A acorda o șansă reală vieții tale, înseamnă de fapt, să acorzi o mare șansă iubirii neactivate din tine însuți, acea parte sacră din tine care se vrea revelată. Ființează din iubire și nu din interes. Privește-te în ochi și recunoaște iubirea din tine. Privește-l pe cel de lângă tine ochi în ochi și recunoaște iubirea din el. Privește viața față-n față și las-o să își reverse prin tine râurile ei de iubire...

O săptămână binecuvântată tuturor!

Eliberează eroul înlănţuit din tine însuţi!

Puţine spirite sunt dispuse să experimenteze viaţa într-o lume extrem de limitată comparativ cu cea din care provin. Şi totuşi tu însuţi ai ales să vii. Şi te-ai făcut un om printre oameni. Şi astfel, ai început ca spirit să traversezi pentru un timp o experienţă umană. Mulţumeşte-ţi şi fi-ţi recunoscător pentru că ai ales să vii. Ce e aici...o adevărată aventură! Ce loc minunat de creştere spirituală! Ce provocări pentru sufletele curajoase! Ce şcoală a vieţii şi ce măiestrie a eroilor!
Da, învăţăm de dimineaţa până seara la şcoala eroilor. Unii învaţă chiar şi noaptea. Alţii însă, confundă această şcoală a eroilor, cu şcoala erorilor. Au venit îm acest peisaj dar nu prea se regăsesc aici, nu-şi găsesc locul, nu-şi găsesc menirea. Dar şi mai mult de-atât, nu doresc cu nici un chip să îşi elibereze eroul din ei înşişi.
Cât de greu e să te trezeşti dimineaţa fără chef de viaţă? Câte subterfugii poţi găsi pentru a păcăli viaţa? O infinitate de căi pentru a-ţi rata viaţa şi nenumărate drumuri care te despart tot mai mult de eroul adormit care abia aşteaptă să se trezească la viaţă. Ce mai contează câteva clipe scurse în lâncezeala propriului pat în care somnul raţiunii naşte adevăraţi monştrii? Contează. Fiecare clipă contează. Fiecare vorbă contează. Fiecare faptă contează. Fiecare cuvânt contează. Toate te definesc, toate vorbesc despre tine, toate îţi rămân întipărite în cazierul conştiinţei tale.
Dar cum e atunci când te scoli şi te avânţi către viaţă, alegând să dai totul şi să îţi pui toată fiinţa ta la bătaie? Cum ar fi să trăieşti din plin ca un erou şi nu ca un personaj încorsetat de frică? Ce ai avea de pierdut, o viaţă? Oricum o vei pierde căci ea nu-ţi aparţine, doar ţi-a fost dăruită temporar. Nu numărul anilor contează, ci intensitatea lor. Căci poţi trăi ani mulţi dar asta nu înseamnă implicit că trăieşti şi viaţă. E o mare diferenţă în a dormi ca să te odihneşti şi a dormi doar ca să eviţi ziua şi confruntarea cu eroul din tine. Acestuia nu-i place somnul peste măsură, nu-i place lenea, nu-i place frica, nu-i place limitarea. El vrea doar puţină odihnă pentru a porni iarăşi de la capăt. Eroul din tine nu a venit aici pentru a aştepta resemnat să i se întindă o mână. Ci o va întinde el, şi-şi va crea el propriile pârghii de susţinere. Nu cele care i se arată de către unul sau altul, ci cele pe care le consideră el însuşi că îi sunt benefice.
Când eşti încântat şi entuziasmat, când abia aştepţi să faci ce ţi-ai propus, e uimitor şi te trezeşti înainte de a suna alarma. Energia din tine vrea să se materializeze şi astfel realizările tale îţi însufleţesc şi mai mult ambiţia. Pentru că fiecare realizare, oricât de mică este, aduce cu ea o alta şi o alta. Acesta este efectul bulgărului de zăpadă care se măreşte pe măsură ce se rostogoleşte. Dar absolut fiecare realizare care dăinuie, vine în urma unei mici discipline, a unui mic efort. Nu e obligatoriu însă să îl şi faci, nu e obligatoriu să dai totul când ai libertatea de a nu da nimic. Dar acum nu mă adresez lor, ci mă adresez eroilor, celor care şi-ar sacrifica oricând lenea, frica şi neputinţa pe altarul cunoaşterii de sine.
Cu toţii căutăm să ne simţim bine. Dar nu te poţi simţi bine, fără să te disciplinezi. Dar ce minunat e atunci când o faci şi iei o hotărâre începând chiar de acum. Orice clipă amânată e de fapt o clipă pierdută. Cu aceasta nu te vei mai întâlni, dar nu uita că ai avut-o pe mână. Câteva discipline exersate zilnic activează motorul care generează putere, vibraţie, lumină. Iar câteva neglijenţe exersate zilnic pe pilot automat, activează şi ele un motor care va genera doar suferinţă. Dacă am vedea dinainte consecinţele alegerilor noastre greşite, am schimba macazul rapid. Dacă măcar la sfârşitul unei zile, am vedea efectul acestor alegeri eronate, ne-am schimba imediat. Dar nu le vedem, nu le intuim. Eşecul e subtil. El te îndeamnă să mergi pe un drum care nu ţi-e prielnic, dar mergi pe el pentru că consecinţele în timp nu se văd. Nu se văd la sfârşitul primei zile, nici la sfârşitul primei săptămâni, nici poate la finalul unui an întreg. Unii nu înţeleg eşecul decât la finalul vieţii. Pentru că nu au reflectat mai deloc la viaţa lor atâta timp cât au fost sănătoşi şi puternici. Doar s-au avântat şi au trecut peste experienţele lor fără să le pună în balanţă. E ca şi cum dacă îţi treci rapid degetul peste o flacără, nu vei simţi nimic. Dar dacă îl laşi deasupra câteva clipe? Rişti să se facă scrum. Aşa că nu te lăsa amăgit şi nu-ţi fă scrum eroul din tine.
Ce te-ar împiedica să dai tot ce poţi în acestă viaţă? Ţi-ai atins cumva potenţialul şi te-ai gândit să faci o pauză? Nu există pauze pe aici, ci doar pierderi de timp şi energie care te trag inevitabil înapoi. Priveşte un copac. El creşte şi tot creşte fără pauze. Nu se opreşte nici măcar pentru o clipă din creştere. Vin ploile, vântul şi ninsorile peste el, dar el nu se opreşte, nu-şi ia nici o pauză. Însă oamenii se opresc sau nici măcar nu încep să crească spiritual vorbind, pentru că faţă de acel copac, omului i s-a dat şi liberul arbitru, demnitatea de a alege. Esenţa vieţii e creşterea. Cât de înalt creşte un copac? Cât de înalt poate. Nu auzi de vreun copac care a refuzat să crească. Ei îşi afundă rădăcinile cât mai adânc şi se înalţă cât de mult pot. Dar tu, dar eu, cât de mult sunt dispus să mă înalţ?
Potenţialul tău maxim poate fi unul mic sau unul foarte mare. Dar niciodată nu vei ajunge să spui, „gata, mi-am atins la maxim potenţialul”! Căci el variază de la un nivel la altul şi de la o zi la alta. Dar poţi da zilei de astăzi tot ce ai mai bun în tine. Ziua de mâine...deocamdată nu o cunoaşte nimeni, aşa că rămâi ancorat doar la ziua de azi. Astăzi experimentează cât de mult poţi, fă-ţi cât de mulţi prieteni, citeşte cât de mult, dezvoltă-ţi cât mai multe abilităţi, vizitează cât mai multe locuri posibil, apoi deschide-te cât de mult şi împărtăşeşte celorlalţi experienţa ta. Alege să spui că e uşor să creşti, e uşor să creezi, e uşor să îţi câştigi existenţa, e uşor să dai tot ce poţi. Dacă dai tot ce e mai bun, vei primi inevitabil tot ce e mai bun, viaţa nu face rabat din a-ţi oferi ceea ce meriţi.
Ca să faci asta, e nevoie să reflectezi asupra zilei. Şi cum poţi reflecta dacă nu o înregistrezi în istorie? Învaţă din propriile tale experienţe dar nu uita să înveţi şi de la ceilalţi. Asta înseamnă nu doar să fii deştept, ci să fii chiar dublu de deştept. Comedia erorilor se desfăşoară chiar sub ochii tăi, aşa că poţi învăţa oricând din greşelile altora. Învaţă din greşeli, dar învaţă şi din realizările acestora.
Orice disciplină le afectează indirect pe celelalte. Exact cum e cu limbile străine, când ai învăţat una, la a doua va fi mai uşor şi tot aşa. Fiecare disciplină le întăreşte pe celelalte, iar fiecare neglijenţă le întăreşte pe celelalte. Cu cât începi mai repede să îţi pui ordine în viaţa ta, cu atât realizările vor veni mai repede în urma ta. Rezultatele unei discipline te vor îndemna să îţi rafinezi alte şi alte discipline pe care nu le-ai cultivat, ci le-ai lăsat în paragină. Înlocuirea erorilor cu discipline, schimbă totul. Rezultatele nu vin însă peste noapte. E nevoie de un timp şi de puţină răbdare. Dar ce ai avea de pierdut? Nimic. Ai numai şi numai de câştigat de pe urma acestor discipline sau reţele neuronale nou create. Pe acestea le-aş numi dependenţe bune. La un moment dat, nu mai poţi trăi decât aşa, creând discipline noi care te urcă tot mai sus.
Pentru toate acestea ai nevoie doar de un singur lucru: elibereză eroul înlănţuit din tine însuţi!

Efectul umbrei

Astăzi vă voi vorbi despre o carte a cărei autoare este Debbie Ford, iar al cărui titlu e unul sugestiv: „Efectul umbrei”.
Despre ce fel de umbră este vorba? Umbra noastră reprezintă totalitatea gândurilor, emoţiilor şi impulsurilor pe care ni le reprimăm pentru că le găsim prea dureroase şi ruşinoase pentru a le putea accepta. Aşa că în loc să le facem faţă, fugim de ele. Fugind de ele, fugim iarăşi de noi înşine. Încercăm practic din răsputeri să nu apărem imperfecţi, inferiori şi vulnerabili. Considerăm aceste mici nuanţe ca fiind defecte. Iar când începem să simţim că suntem plini de defecte, umbra noastră începe să ne autosaboteze.
Debbie Ford a trăit şi ea o perioadă sub impactul umbrei sale, un timp în care s-a luptat mult cu dependenţa de droguri. Nu o recunoştea însă pe atunci. Nici un dependent nu recunoaşte că ar avea o dependenţă decât după ce a reuşit s-o învingă. Însă atâta timp cât dependenţa îl lucrează, ruşinea e prea mare ca să se recunoască a fi dependent. E mai uşor să ne recunoaştem vulnerabilitatea în trecut, nu în prezent.
Umbra noastră nu e neapărat una întunecată, ci poate fi chiar şi una luminoasă. Asta depinde de cum ne trăim propria viaţă.  De exemplu, dacă eu trăiesc într-o  devalorizare perpetuă, e clar că partea luminoasă va fi umbra mea care va ieşi sporadic la iveală. Dacă însă  vreau să par cineva în mod forţat în faţa celorlalţi, dar pe de altă parte am o mulţime de slăbiciuni care mă vădesc că nu sunt autentic, atunci umbra întunecoasă mă va sabota tocmai atunci când nu mă aştept.
Noi oamenii suntem reflecţii, adică ne reflectăm propria umbră în ceilalţi. Şi e bine aşa, pentru că altfel poate nu am depista-o. Ceea ce condamnăm în ceilalţi, e de fapt partea renegată din noi înşine. Îi judecăm pe ei tocmai la capitolele unde noi înşine suntem deficitari şi labilitatea noastră ne vădeşte că ar fi cazul să scoatem bârna din ochii noştri, înainte de a încerca să dibuim paiul din ochiul celuilalt. În viaţa de zi cu zi, aceste cazuri duplicitare sunt nenumărate. Unul vorbeşte contra homosexualităţii, însă poate că el însuşi are aceste tendinţe. Unul e contra abuzurilor domestice, dar numai copii şi soţia lui ştiu cu cine au de-a face. Altul condamnă prostituţia, dar el însuşi nu se poate abţine să mai facă câte o escapadă. Unul se dă drept un mare „spiritual”, dar interesul său numai spiritual nu e. Altul condamnă banii că ar fi sursa relelor, dar el însuşi tare mult mai râvneşte după ei. Şi exemplele pot continua.
Cert e că această parte, întunecată sau luminoasă din noi care se mai numește „umbră”, e reală, nu doar imaginară. Însă nu e cazul să fugim de ea, ci doar să ne aşezăm faţă-n faţă şi să începem să discutăm în modul cel mai sincer cu noi înşine. Pentru că dacă nu te ocupi tu de umbra ta, se va ocupa ea însăşi de tine. Gândul la ce ai putea descoperi în interiorul tău, poate că încă te sperie și preferi să faci abstracție de natura ta și să-ți îngropi capul în nisipul indiferenței. Însă dacă vei avea puterea să te confrunți cu această umbră, s-ar putea să ai unele surprize: în locul rușinii vei simți compasiune, în locul stânjenelii îți vei redobândi curajul, în locul limitării poate vei descoperi libertatea.  Căci umbra de care se vorbește aici, nu e o problemă sau un dușman ce se vrea învins, ci un sol fertil care se cere cultivat, iar semințele spirituale care ne-ar fi atât de folos, se află înăuntru acestui pământ și nu în afara lui. Dacă nu îți poți vedea propria umbră, ai putea porni în căutarea ei, căci ea se ascunde în cele mai obscure colțuri ale conștiinței tale.
Există oameni perfecți, invulnerabili? Există oameni fără umbre? Nu. Nici unul. Însă unii și-o cunosc și astfel și-au impropriat umbra în folosul lor, alții ori nu și-o recunosc, ori fug de ea. A avea o umbră nu înseamnă însă că am avea vreun defect sau vreo lipsă. De fapt, partea care ți-o reprimi se vrea reunită și astfel ea își va pierde puterea asupra ta. Când nu te mai consideri divizat, tot ceea ce vezi peste tot ești doar tu. Nu mai există compartimente ascunse pentru că pur și simplu nu mai ai nevoie de ele. Te recunoști ca fiind doar cel care ești cu adevărat, nu cel care poartă măști. Pe nivelul egoului ne tot amăgim că suntem perfecți, că nu vom minți, înșela sau răni pe nimeni. Dar există momente în care e chiar bine să te înfurii, să fii mai dur sau chiar să răbufnești. Pentru că la un moment dat energia din noi pe care tot o reprimăm, se vrea eliberată. Marea slăbiciune a gândirii pozitive e că nimeni nu poate fi pozitiv tot timpul. Doar cei care joacă teatru și se forțează să pară ceea ce nu-s, doar că umbra îi va adumbri și pe aceștia mai devreme sau mai târziu.
Această parte din noi care ne divide am primit-o prin influențele limitative din afară. Aici în această umbră, se află temerile noastre neexprimate, rușinea care ne umple de oroare sau vinovăția insuportabilă. Scopul lucrului cu umbra este acela de a deveni întreg și de a pune capăt suferinței. Cum am recunoaște curajul dacă nu am trăi niciodată teama? Cum am ști ce e bucuria dacă nu am experimentat și tristețea? Cum am recunoaște lumina dacă nu ne-am confruntat niciodată cu întunericul? Nu e cazul să ne ascundem gunoiul sub preș. S-ar putea ca cineva să vină inopinant și să ridice preșul în fața noastră. Oare cum ne-am simți atunci?
Debbie Ford e una din cele care au avut puterea să își recunoască propria umbră și s-o folosească în favoarea ei. Deși unii se întreabă cum a făcut asta din moment ce a murit anul trecut de cancer la 58 de ani. Nu e cazul să speculăm ce și cum. Important e ce a rămas în urma ei. Moartea face parte tot din viață. Iar noi nu suntem roboți care să simțim ceva la comandă. Numai într-o singură zi trecem printr-o multitudine de stări și de emoții. Ar trebui să controlăm fiecare emoție doar ca să nu ne creem un conflict interior și astfel să nu ne îmbolnăvim? Vrea cineva asta? Eu unul nu. Controlându-mi stările forțat, intru în altfel de conflicte și mai grave. Se tot spune că omul se îmbolnăvește în urma creării de conflicte interioare. Până la urmă s-ar putea spune să nu mai simțim nimic ca să nu mai fim conflictuali. Dar tocmai ăsta e farmecul vieții și al omului, că nu e un automat. Spiritul fiecăruia dintre noi însă, la un moment dat simte nevoia să se reîntoarcă de unde a plecat. Ori și-a îndeplinit menirea pentru care a venit, ori nu mai are ce experimenta pe nivelul la care se află, ori își ratează scopul și atunci începe o decădere și spiritul vrea să plece dintr-un trup al cărui musafir nu mai poate să-i fie. Ori bineînțeles, din cu totul alte motive pe care noi acum nu le putem înțelege.
Privește mai bine în tine însuți. Acolo unde adevărul nu lasă loc de speculație. Care e raportul tău între viața ta socială și viața ta ascunsă? Spre care parte înclină balanța mai mult? Ai avea putere să îți recunoști umbra ta? Și dacă ai recunoaște-o, oare te-ai putea ierta?

Până şi cel mai greu moment al tău va trece...

Viaţa îşi urmează cursul ei alături de noi, cei care ne urmăm alături de ea cursul nostru. Adunăm clipe, adunăm momente, adunăm amintiri. De unele ne aducem aminte cu drag, de altele parcă nu vrem să ne mai aducem aminte. Însă şi unele şi altele sunt ale noastre. Ai trecut prin ele şi acum te regăseşti în acest moment, mai călit, mai experimentat, mai aproape de tine. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...

Am cunoscut oameni, pe unii i-am iubit, pe alţii i-am dezamăgit. Unii ne-au iubit la rândul lor, alţii poate mult ne-au dezamăgit. De unii ne este tare dor, de alţii vrem să uităm dacă am putea. Însă şi unii şi alţii au făcut pentru un timp parte din viaţa noastră. Cu ei am împărţit iubirea, cu ei am împărţit dezamăgirea. Cu toţii au fost maeştii tăi pentru un timp. De la toţi ai învăţat câte ceva. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...

Unde erai tu când viaţa a trecut peste tine şi te-a izbit din plin? Cine erai tu atunci şi cine eşti tu acum? Erai cumva un altul, erai cumva o alta? Nu ai trecut oare tot tu de unul singur prin toate aceste provocări mai dure ale vieţii? Poate că îţi era cineva atunci alături sau poate toţi au fugit de lângă tine tocmai când aveai mai multă nevoie de ei. Iartă-i pe toţi şi iartă-te mai ales pe tine pentru slăbiciunea de a-i judeca gratuit, fără să încerci să vezi dincolo de aparenţe. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...

Te-a durut, ai plâns sau poate că mult te-ai întristat. E oare cineva vinovat? E oare viaţa vinovată? E oare Universul vinovat? De ce vezi lucrurile doar în alb şi negru? Priveşte-le mai adânc şi poate că ochiul minţii tale îţi va releva un înţeles mai profund, care se află dincolo de alb şi dincolo de negru. Acceptă-ţi alegerile făcute şi nu te condamna în zadar. Acceptă-l pe cel care odinioară a simţit să o ia pe un drum sau altul. Cel de atunci poate că a fost arătat cu degetul de cei cărora le place mai mult să judece decât să trăiască. Însă ai trecut şi peste asta. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...

Poate că pentru un timp ai uitat de tine, ai uitat cine eşti. Te-ai rătăcit poate în hăţişurile fascinante ale deşertăciunilor lumeşti. Cei de lângă tine nu te-au înţeles şi nici n-au încercat să te înţeleagă. Cum ar putea să o facă când pe ei înşişi nu reuşesc să se înţeleagă? Dar poate că nici tu nu i-ai înţeles atunci când ei înşişi aveau mare nevoie de tine. Poate că la rândul tău ai fugit şi tu de lângă ei înfricoşat. Acum însă nu e cazul să plângi pentru nişte alegeri pe care le-ai făcut din laşitate. Aşa ai simţit atunci. Însă acum, cu siguranţă ai devenit un altul. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...

Încă mai suferi? Încă te mai doare? Trecutul e plin de răni şi s-a întors de pe frontul vieţii cu multe regrete. Nu vorbi despre tine mereu la trecut. Nu îţi zgândări inutil acele răni care sunt pe cale să se cicatrizeze. Lasă timpul să vindece ceea ce este de vindecat. Fii alături de tine acum deşi poate odinioară îţi erai duşman. Iartă-ţi trecutul şi împacă-te cu el. Împacă-te cu tine însuţi şi fii mândru pentru că totuşi ai avut curajul de a alege. Cine te-ar putea condamna, cine te-ar putea judeca? Aşadar vino acum şi nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...

Râmâi în puterea prezentului. Aici şi acum totul e prezenţă. Ce ai putea spune şi ce ai putea simţi aflându-te în această stare de prezenţă? Mai e oare cineva care să sufere, cineva care încă s-ar simţi traumatizat? Mai simte cineva regrete, mai are careva nostalgii? Toate s-au dizolvat în amintirile fumegânde ale trecutului. Norii au stat deasupra ta o perioadă, dar acum sufletul tău s-a luminat şi s-a înseninat. Aşa că nu fii copil la minte, ci rămâi alături de copilul tău interior, cel care nu cunoaşte nici frica, nici traumele, nici suferinţa, nici regretele. Copilul tău interior se bucură şi se lasă învăluit de această bucurie. Se dezvăluie şi viaţa i se dezvăluie. Râde şi viaţa îl îmbrăţişează. Cântă şi viaţa în faţa lui dansează. Iubeşte şi viaţa cu iubirea ei îl copleşeşte...

Viaţa te răsplăteşte atunci când nu te-aştepţi

De cele mai multe ori, avem mari aşteptări de la viaţă, de la noi înşine, de la ceilalţi. Suntem parcă într-o continuă aşteptare a ceva ce nu mai vine şi care se tot lasă aşteptat. Şi când tot aştepţi o confirmare care nu mai vine, se insinuează dezamăgirea. Iar odată cu ea se înfiripă şi resemnarea. Şi după aceasta apare întrebarea „la ce bun?” La ce bun tot acest efort, la ce bun toată această căutare, la ce bun să cunoaştem şi să tot experimentăm? La ce bun să evoluăm? Oare chiar „trebuie” să evoluăm?
Chiar şi această idee că sufletele noastre sunt aici la o şcoală şi că noi am venit aici pentru a îndeplini o anumită misiune sau că am venit să adunăm experienţe, până chiar şi această idee poate fi una limitativă. De ce? Pentru că dacă eu cred că e musai să evoluez însă nu reușesc să ajung la nu ştiu ce rezultate nemaipomenite, înseamnă că tot aştept o confirmare care nu se mai confirmă. Însă experienţele noastre nu sunt confirmatoare pe moment. Trecem prin nişte etape dar rezultatele de obicei apar pe parcurs, iar când de-abia după un timp apare detaşarea, le înţelegem şi le recunoaştem ca fiind binefăcătoare.
Aşteptarea însă e doar o rezistenţă în plus. Ceva ne ţine prinşi ca într-o cursă a aşteptării. Vrem rezultate imediate, dacă se poate la minut. Dorim ca eforturile noastre să se încununeze prin nişte rezultate. Iar dacă rezultatele nu apar, renunţăm şi începem să ne condamnăm pe noi înşine. Şi asta pentru că deşi am învăţat multe lecţii, nu am învăţat încă şi lecţia răbdării, cea de care avem atâta nevoie în viaţa asta.
Răbdarea e arta vieţii. Când ai răbdare cu tine însuţi, mergi înainte, nu ai aşteptări şi nu poţi fi niciodată dezamăgit. Îţi asculţi imboldul lăuntric de a merge pe un drum care tu ştii că e cel mai benefic pentru tine. Mai apare câte unul, îţi mai aruncă câte o vorbă, altul te mai surprinde nu neapărat plăcut, altul te condamnă, altul te judecă, altul vrea să te oprească, altul poate că te ia chiar în râs. Toate acestea fac parte din viaţă. Mulţi se opresc când aceste aşa-zis obstacole se interpun în calea lor, alţii din contră se folosesc de aceste mici şicane şi mai urcă încă o treaptă. Toate aceste obstacole, pentru mine sunt ca nişte trambuline. Când apar, ştiu că ceva mi se cere, încă un nou test. Aşa că mă arunc pe aceste trambuline şi mai fac încă un salt spre mine însumi. Dacă apare dezamăgirea, nu-i nimic, încă o trambulină, încă un salt. Pentru că toate aceste stări prin care trecem, sunt de fapt provocări şi îndemnuri de a le depăşi. Iar când spunem „da”, viaţa ne va răspunde ca într-un ecou, tot cu „da”!
Aşteptarea încrâncenată a unui rezultat, a unei confirmări, împiedică viaţa să-şi facă treaba ei cu noi.E vorba de o grijă în această aşteptare şi dacă e o grijă, e o nelinişte şi o mică frică la mijloc care împiedică viaţa să ne răsplătească. Pentru că viaţa nu ne va răsplăti când ne vom opri din drum resemnați și dezamăgiți, ci doar atunci când nu abdicăm de la ţelul nostru şi ne continuăm drumul fără aşteptări. Am experimentat una, mai experimentez alta, dar nu mă opresc ca să fiu răsplătit pentru ceva anume. Dar viaţa însă, nu mă uită niciodată. Eu mă deschid şi ea şi mai mult se deschide. Eu o apreciez, ea şi mai mult mă apreciază. Eu merg pe drumul meu şi ea merge alături de mine. Există într-adevăr o conlucrare cu viaţa, o sinergie, o simultaneitate între faptele, gândurile, vorbele mele şi răsplata care vine din partea vieţii. Dar toate vin doar atunci când nu te aştepţi. Pentru că viaţa nu vrea control din partea noastră, ci deschidere cât mai mare, totală dacă se poate. Şi de fapt ce am putea ascunde şi ce am avea oare de ascuns?
Oamenii vor să îşi creeze realitatea controlat şi atunci se apucă de tot felul de tehnici. Paradoxul e însă că această magnifică viaţă vrea să ne facă multe daruri şi surprize spontane însă, nu controlate. De aceea treaba cu crearea realităţii nu se poate lua „ad litteram”, adică nu îmi creez eu această realitate prin nu ştiu ce tehnică controlată. Dar o pot influenţa însă prin deschiderea mea. Dar e ca un bonus, un efect indirect, nu unul dirijat şi direct. Şi păianjenul îşi influenţează realitatea, dar nu şi-o creează în mod direct. El îşi face treaba şi nu păcăleşte viaţa. Ştie că dacă încearcă să o păcălească de fapt tot pe el însuşi se păcăleşte. Aşa că îşi face treaba fără aşteptări. Ţese acea pânză magnifică şi nu se opreşte până ce nu o termină de ţesut. Iar apoi ce face? Se retrage într-un colţ şi aşteaptă. Făcând aşa, nu îşi creează realitatea, dar o influenţează în folosul său. Practic nu el creează acea musculiță care se va prinde în plasa sa, ci doar influențează indirect acest lucru. Pânza e făcută, treaba a fost îndeplinită. Aşa că nu mai rămâne decât ca mai apoi viața să îl răsplătească.
Poate avem mult de învățat de la natura înconjurătoare și de cele mai mici viețuitoare și insecte. Ele nu și-au pierdut puritatea divină pentru că nu trăiesc în iluzia minții. Nu au nici așteptări și nici dezamăgiri. Și nu au nici simțurile pervertite. Înaintea unei schimbări în natură, înaintea unui tsunami de exemplu, dispar din peisaj toate viețuitoarele până la cele mai mici insecte. Singurul însă care pare să nu realizeze dinainte ce se întâmplă, e însuși omul. El nu își mai ascultă glasul interior pentru că e prea preocupat să își asculte vocile minții care adeseori îl năucesc.
A trăi viața fără așteptări nu înseamnă resemnare, ci detașarea de atașamentele care ne sufocă deschiderea noastră și care nu ne lasă să ne bucurăm, menținându-ne pe vibrația îngrijorării. Ceea ce simți că e bine pentru tine, indirect e bine pentru toată lumea și atunci nu e cazul ca să te oprești. Nu uita, viața te va răsplăti tocmai atunci când nu te aștepți!

O săptămână binecuvântată tuturor!