vineri, 27 februarie 2015

Gândul de astăzi, către adevărul din noi înşine


Oamenii sinceri caută adevărul şi n-au linişte până nu îl găsesc. Dar dacă încă îl caută înseamnă că încă nu l-au găsit. Dacă sunt neliniştiţi înseamnă că suferă. De ce suferă? Pentru că sunt despărţiţi de adevărul din interiorul lor. Şi ce e oare acest adevăr nevăzut? Miezul fiinţei tale. Dar ca să ajungi la acest miez şi pentru ca el să ţi se reveleze, ai nevoie să înlături toate rezistenţele, toate blocajele şi toate speculaţiile care îţi denaturează percepţia de la tine însuţi. Reziduurile sufletului sunt nenumărate însă ele se vor înlăturate ca şi cum ai înlătura foiţele de ceapă una câte una, până ce ajungi la miezul ei care e perfect curat. Ce ai putea numi adevăr 24 din 24? Ce poate fi adevărat şi în stare de veghe dar şi în somnul cel mai profund? Ceva rămâne ca prezenţă şi în starea conştientă şi în cea inconştientă. Dacă te identifici doar cu eticheta socială pe care o ai, tot la suferinţă ajungi pentru că eticheta azi este, mâine nu mai este. Dacă te identifici cu rolul tău de salvator sau de fiinţă altruistă care se sacrifică pentru binele umanităţii, la un moment dat s-ar putea să nu-ţi mai placă să joci acest rol epuizant, aşa că vei renunţa şi la acesta. Dacă te identifici cu religia ta, s-ar putea ca mâine să crezi cu totul altceva, aşa că chiar şi vocaţia de martir e doar o chestie de moment. Dacă te identifici cu spiritualitatea inventată de unii şi preluată de alţii, s-ar putea ca şi asta să ţi se pară o aiureală la un moment dat.
La fel se întâmplă cu toate din cele ce rămân aici prizoniere în timp. Dar tu nu eşti un prizonier în timp, căci sinele tău e cu totul atemporal. Numele meu, timpul meu, sexul meu, profesia mea, iubita mea, religia mea, spiritualitatea mea, gândirea mea, trupul meu! Rămân cu ceva din toate acestea în somnul profund când uit de toate aceste condiţionări şi etichete? Oamenii iubesc somnul pentru că iubesc libertatea. Iar spiritul e cu adevărat liber în timpul somnului când eliberează sufletul din corp. Atunci pentru un timp scurt, sufletul se desprinde de toate stările alterate pe care le preia în starea conştientă. Tot ceea ce vine şi pleacă se află înregimentat în logica timpului, adică a efemerului. Aşadar efemerul nu poate fi considerat adevăr. Dar când vei ajunge la sinele tău, înlăturând foiţele reziduale aşternute de-a lungul timpului peste fiinţa ta împovărată astfel cu tot felul de moşteniri care mai de care mai limitative preluate şi ele pe pilot automat, vei simţi acest lucru ca pe un adevăr şi nu ca pe o speculaţie. Şi cum vei simţi adevărul? Ca pe o bucurie, ca pe o exaltare interioară. Nu una forţat euforică, ci una care linişteşte totul în jurul ei. Căci ea nu aduce tulburare, ci este făcătoare de pace. Doar aşa eşti în bucurie şi în acelaşi timp în pace, fiind astfel prezenţă conştientă, una cu sinele tău. Când nu mai eşti una cu el, te simţi exilat şi izgonit din paradisul tău lăuntric.Suferinţa nu poate apărea decât atunci când eşti despărţit de acest sine, de bucuria ta, de pacea ta, de armonia ta...

miercuri, 25 februarie 2015

Gândul de astăzi, către curajul interior


Curajul se cultivă şi el ca oricare altă virtute interioară. Toate se dezvoltă în tine pe măsură ce te ocupi de fiecare virtute în parte. Căci nu poţi fi şi fricos şi curajos în acelaşi timp. Nici harnic în lucrul cu tine însuţi, dar trândav în lucrarea ta din social. Nici plin de entuziasm în anumite clipe, dar resemnat şi descurajat la prima provocare pe care ţi-o aduce viaţa faţă-n faţă. Nici dornic de a învăţa câte ceva, dar plictisit pentru că roadele învăţăturii tale încă nu se văd. Nici plin de iubire necondiţionată pentru unii, dar scrâşnind din dinţi împotriva altora. Nici curat ca lacrima la arătare în faţa oamenilor, dar plin de patimi şi gânduri ascunse în sufletul tău. Nici vorbind astăzi despre spiritualitate cu mare patos, iar mâine aruncând totul la coş în urma unor toane de moment. Cu cine vrei să te pui bine de fapt şi pe cine încerci să păcăleşti stând în două bărci diferite în acelaşi timp? De ce oare nu mergi până la capăt şi doar te opreşti la jumătatea drumului sau nici măcar până acolo? Cum ai putea avea curaj când nu poţi avea consecvenţă în nimic?
Fără curaj interior nu poţi face nici măcar un pas. Dar noi oamenii nu putem trăi altfel aici pentru că fiecare clipă e un îndemn către o nouă alegere şi implicit un mic act de curaj. De când faci ochi dimineaţa, fiinţa ta interioară te îndeamnă permanent să faci alegeri, să cauţi şi să descoperi, să cercetezi şi să afli. Şi acest îndemn ţi-l dă tocmai pentru a spori şi mai mult în curajul tău interior. Altfel cum l-ai putea căpăta, cum l-ai putea dezvolta? Când faci alegeri curajoase, te afli în poala Universului. Alegi bine sau mai puţin, cazi şi te mai ridici, te răneşti dar te vindeci în timp ce mergi mai departe şi nu stai să-ţi plângi de milă în zadar. Însă chiar făcând alegeri mai puţin inspirate, tot e un câştig. Universului îi plac oamenii curajoşi, pe aceştia El îi încearcă adeseori tocmai ca să-i călească şi mai mult, astfel încât să sporească curajul în toată fiinţa lor. Pe căldicei însă, îi lasă doar în mediul lor călduţ aşa cum vor, căci ei s-ar împotrivi chiar şi celei mai firave adieri de vânt care i-ar scoate din zona lor de confort.
Alege astăzi curajul de sine, alege-te pe tine însuţi!

duminică, 22 februarie 2015

Gândul de astăzi, un gând al înţelepciunii


Înţelepciunea vine odată cu experienţa de viaţă. Omul e permanent însetat după cunoaştere. Dar cunoaşterea nu înseamnă implicit şi înţelepciune. Însă ea te poate duce către aceasta, căci fără cunoaştere nu poţi fi înţelept. Dar pentru ca simpla cunoaştere teoretică să aibă autoritate, e nevoie ca ea să fie trecută şi cernută prin sita vieţii, ca astfel să se separe adevărul de minciună. Înţelepciunea nu înseamnă nici trufie, nici superioritate, nici aroganţă. Ci compasiune, răbdare, demnitate. Sufletul înţelept va şti când să vorbească, dar mai ales când să tacă, căci multa vorbărie uneori e doar zgomot şi nimic mai mult. Înţeleptul va sta în pătrăţica lui, acolo unde îşi va revărsa toată înţelepciunea sa, iar cine va dori va veni cu inima deschisă să-l asculte. El nu va intra niciodată în pătrăţica altuia pentru a critica, judeca sau ironiza pe careva, ci doar va susţine ceea ce crede că ar putea fi susţinut. El nu va face nici pe „deşteptul” în faţa nimănui, atâta timp cât nimeni nu îl cheamă să se adape din „deşteptăciunea” lui. Nu va face nici pe „lupul moralist”, căci ştie prea bine că cea mai mică mişcare către mândrie, îi azvârle în clipa imediat următoare toată pacea, bucuria şi armonia interioară. Şi apoi iar se va strădui să recapete ceea ce a pierdut doar din simpla neatenţie. Înţelepciunea nu stă pe la colţuri şi aşteaptă să fie cumpărată cumva, căci preţ pentru ea nu există. Ea se acumulează în timp şi nu e ceva dobândit din născare. Unul înţelege repede-repede cum stau lucrurile cu această viaţă, altul însă tot îmbătrâneşte şi parcă nimic nu a priceput de la viaţă. Dar vine şi un moment al adevărului, când vei rămâne faţă-n faţă singur cu tine însuţi, acela e momentul sincerităţii şi al lucidităţii tale. Unii au acest fel de moment în fiecare zi, căci fiecare zi e ca o altă naştere pentru ei. Ei învaţă din aceste momente unice care uneori îi aprobă, alteori îi învinovăţesc. Priveşte-ţi şi tu înţelepciunea ochi în ochi şi nu îţi pleca privirea în faţa ei, ci susţine-o şi învaţă, caută şi cercetează, experimentează şi te luminează...

vineri, 20 februarie 2015

Gândul de astăzi, un gând al adevăratei credinţe


Adevărata credinţă se află doar în tine însuţi şi nicăieri altundeva. Dacă nu crezi asta, atunci caut-o oriunde în afara ta şi spune-ne nouă tuturor dacă o găseşti ascunsă pe undeva. Credinţa adevărată înseamnă încredere în tine însuţi, în fiinţa ta interioară, în intuiţia ta, în discernământul tău. Încrederea înseamnă „eu sunt”, „eu pot”, „eu vreau”! Atâta timp cât fiinţa ta rămâne învăluită în verbul „eu sunt”, aripile credinţei, de o parte „eu pot” şi de cealalaltă parte „eu vreau”, ţi se vor deschide zburând astfel tot mai sus către nemărginirea spiritului tău. Credinţa adevărată poate muta munţii neputinţei, ai resemnării, ai limitării interioare din sufletul tău. Dar o credinţă îndoielnică nu poate ridica nici măcar un pai, căci îndoiala sfâşâie şi roade fiinţa pe dinăuntru, luându-ţi astfel toată puterea lăuntrică. Credinţa adevărată nu o vei găsi nici în temple, nici în biserici, nici în ritualuri, nci în ceremonii. Ci o vei regăsi în sufletul tău, tocmai atunci când poate nici tu nu te mai aştepţi. Ea răsare dinlăuntru chiar când te afli la pământ şi simţi atunci că te-ai face una cu el când nu mai găseşti deloc suport şi susţinere dinafară. Şi făcându-te astfel una cu pământul, credinţa va prinde rădăcini şi va încolţi, tocmai trecând tu prin noaptea neagră a sufletului. Şi vei rămâne surprins privind la această floare care abia aştepta să înmugurească, căci până ce nu ai renunţat la ultima ta rezistenţă, floarea nu putea răsări penetrând acest văl al fricii interioare. Păstreaz-o în vasul cel mai curat al sufletului tău şi cultivă această floare a credinţei interioare aplecându-te asupra ei, cu dragoste de ea, cu dor...

joi, 19 februarie 2015

Gândul de astăzi, un gând al iertării


Iertarea e foarte importantă, iubiţii mei. Ea începe chiar de la noi înşine, de la fiecare în parte. E şi o iertare dar e şi o împăcare. O împăcare cu trecutul tău, cu tot ce ai gândit, simţit sau înfăptuit vreodată. Acum poate nu le-ai mai putea face, dar odinioară le-ai făcut. Iartă-te pentru trecutul tău dacă ţi-a rămas ceva pe conştiinţă. Împacă-te şi cu trupul tău, cu nevoile tale carnale, cu pasiunile tale senzuale, cu atracţiile tale, cu sensibilitatea ta. Împacă-te chiar şi cu patimile tale de care eşti conştient, dar de care nu poţi scăpa. Unele patimi sunt grosiere şi ţin de trup, altele sunt mai subtile şi ţin de suflet. Unele te deranjează cumplit, te lupţi contra lor, dar nu sporeşti în nimic pentru că le-ai declarat război şi astfel ele te războiesc iarăşi şi iarăşi. Fă pace chiar şi cu cea mai bestială patimă a ta, ca astfel bestia să se transforme într-o mieluşea. Împacă-te cu pârâşii din mintea ta care te învinovăţesc într-un fel sau altul. Lasă-i să te învinovăţească, dar tu doar iartă-i pe toţi. Iartă-i şi pe cei care te-au cocoloşit şi te-au făcut slab şi defensiv în viaţă. Iartă-i şi pe cei care te-au zdruncinat la figurat, doar ca să îţi fie mai bine la propriu. Nu uita nici de înşelări sau de trădări. Iartă-i şi pe aceştia, deşi nu ai avea nici un motiv să o faci, căci nimeni nu îţi aparţine, iar tu însuţi nu aparţii nimănui, aşadar cum ai putea să înşeli, cum ai putea fi înşelat? Iartă şi minciuna, şi falsitatea, şi duplicitatea. Iartă-i şi pe cei care-şi schimbă propriile măşti în funcţie de cei pe care-i întâlnesc. Dacă ai sufletul curat, vei vedea cu siguranţă dincolo de masca lor. Aşa că îi vei ierta şi pe ei. Împacă-te şi fă pace cu propriile tale alegeri, cu drumurile pe care le-ai urmat de-a lungul vieţii. Iartă şi divinitatea dacă vreodată ai avut ceva împotriva ei. Ea a fost, este şi va fi mereu de partea ta, chiar dacă lecţiile ei pentru tine sunt chiar mai brutale decât te aştepţi. Uneori sunt aşa dureroase pentru că rănile tale au nevoie de un astfel de tratament şi altfel poate că nu te-ai putea vindeca. E oare cine vinovat pentru cine eşti tu acum, pentru viaţa pe care o trăieşti în clipa de faţă? Absolut nimeni, nici măcar tu!

miercuri, 18 februarie 2015

Gândul de astăzi, un gând către libertatea interioară


Astăzi sunt conectat la libertatea mea interioară care nu înseamnă haos, ci disciplină. Doar prin disciplină poţi ajunge la starea conştientă de libertate şi doar prin disciplină poţi depăşi haosul lăuntric din minte sau simţuri. Când trăieşti la voia întâmplării, nu eşti liber, ci doar te păcăleşti singur că ai fi aşa. În realitate eşti înlănţuit cu un fel de lanţuri subtile care nu se văd cu ochiul, dar se simt cu sufletul. Libertatea interioară îţi deschide perspectiva şi îţi lărgeşte orizontul. Devii ca o albină care culege tot ce are nevoie din floare-n floare, dar nu se identifică cu nici una, nu rămâne niciodată într-una singură prea mult timp. Nu eşti liber când te închistezi într-o credinţă limitativă care îţi impune sau porunceşte ceva. Nu eşti liber când trăieşti cu o persoană şi urmăreşti doar un profit de pe urma ei. Nu eşti liber când fugi de viaţă pentru că îţi este prea frică de ea. Nu eşti liber când instinctul te stăpâneşte. Nu eşti liber când plictiseala te îndeamnă să îţi mai "omori" cumva timpul fără nici un rost. Nu eşti liber când rămâi subjugat de o stare lăuntrică proastă şi nu încerci să ieşi din ea imediat. Nu eşti liber când cauţi milă din partea celorlalţi sau te complaci în mila de sine. Dar eşti liber atunci când te ridici şi o iei de la capăt. Când încerci şi altceva nou, nu numai viaţa pe pilot automat. Când nu ţi-e frică să îţi exprimi părerea indiferent dacă ai deranja pe careva. Când nu eşti duplicitar în faţa celorlalţi, ci te arăţi exact aşa cum eşti, fără fandoseli, fără linguşeli. Când scoţi adevărul din tine la lumină şi luminezi cu ajutorul lui. Ridică-te, luminează şi străluceşte!

marți, 17 februarie 2015

Gândul de astăzi, un gând pentru respectul de sine



Astăzi voi medita mai mult la ceea ce înseamnă respectul de sine. Fără el, nu prea poţi face mai nimic consistent în viaţă. Pentru că respectul de sine înseamnă demnitate. Având demnitate, capeţi autoritate şi nu mai eşti un om bătut de soartă, ca o frunză bătută de vânt. Căpătând autoritate, cuvântul tău va fi unul cu greutate. Pentru că greutatea lui vine din experienţa de unu-la-unu cu viaţa. Doar această experienţă te autentifică, restul e doar speculaţie, doar filozofie, doar fum. Aşa că scoate din vistieria sufletului tău toată cunoaşterea acumulată de prin cărţi şi pune-o în balanţa vieţii de zi cu zi. La ce bun să o ţii ascunsă sub obroc dacă nu te poţi folosi de ea? La ce bun să umpli văzduhul de cuvinte pompoase şi de zâmbete făţarnice, când nu suporţi să rămâi singur cu tine faţă-n faţă pentru că imediat pici în depresie? La ce bun să cunoşti multe, dacă nu ai ajuns încă să te cunoşti pe tine însuţi? Pune totul în balanţă, pune-te chiar şi pe tine însuţi ca să vezi cât cântăreşte propriul tău respect de sine. Mereu atent la ce-a spus unul sau altul! Mereu cu ochii către alţii, niciodată privind cu adevărat în tine însuţi! Mereu citând cu mare elocvenţă citate vechi, antice şi de demult, dar niciodată citând din tine însuţi! Mereu atent către religia unuia, către spiritualitatea altuia! Oare nu e vreo dogmă mai speculativă ca alta, oare nu e vreo spiritualitate mai amăgitoare ca alta? Cine sunt eu în toată această ecuaţie şi unde mă regăsesc tot cochetând cu speculaţia? Doar mă opresc acum din acest vârtej iluzoriu. Şi privesc în mine tot mai adânc. Şi nu mă mai satur să mă tot contemplu. Acolo, înlăuntru, nu mai e loc de nici o speculaţie. Acolo, toate religiile, dogmele, conceptele şi tot abstractul se dizolvă cu desăvârşire în iubire. Dacă este iubire, atunci este şi respect de sine. Ceea ce ne desparte e frica noastră de noi înşine. Frica îţi îngenunchează fiinţa şi îţi slăbeşte coloana vertebrală, astfel încât devii tot mai gârbov şi mai resemnat când alegi să tot duci frica în spinare. Efortul e crâncen şi epuizarea pe măsură. Însă respectul de sine îţi reîntregeşte fiinţa şi ţi-o luminează. Respectă-te, reîntregeşte-te şi luminează-te! Doar meriţi cu desăvârşire tot ce e mai bun, nu-i aşa?

luni, 16 februarie 2015

Gândul de astăzi, un gând către fidelitate




Astăzi rămân ancorat mai mult ideii de fidelitate către mine însumi. Când îmi sunt statornic şi fidel sunt invulnerabil. Însă când sunt nestatornic şi infidel, devin foarte vulnerabil. Aşa că vă trimit şi vouă un gând de fidelitate către voi înşivă. A-ţi fi cu adevărat fidel, înseamnă să fii de partea ta. Şi ce înseamnă să fii de partea ta? Să nu-ţi calci pe suflet. Şi ce înseamnă să nu-ţi calci pe suflet? Să nu faci compromisuri cu fiinţa ta interioară. Şi ce înseamnă să nu faci compromisuri? Să rămâi autentic în crezul tău de viaţă. Şi ce înseamnă să fii autentic? Să nu te agăţi de surogate zadarnice şi iluzorii, ci să rămâi cu spiritul conectat permanent la divinitate. Cum poţi rămâne permanent conectat? Punând experienţele conştiente prin care treci,  în focul sacru. Şi ce este acest foc sacru? Este vibraţia ta interioară care te ghidează şi îţi indică starea ta în clipa de faţă. Când focul de-abia mai pâlpâie, suflarea ta e una slabă, sacadată şi răsfrântă. Astfel încât şi fiinţa ta interioară e vlăguită, epuizată şi îngrijorată. Dar când focul lăuntric arde cu putere, respiraţia ta e la unison cu divinitatea care repiră permanent prin tine într-un mod profund, calm şi liniştit. Ori de câte ori simţi că pierzi contactul cu divinitatea şi nu mai ştii cine eşti, revino la respiraţia profundă căci aşa îţi echilibrezi uşor centrii energetici, îţi armonizezi mintea şi îţi linişteşti simţurile. Fii atent permanent la ceea ce simţi. Când te simţi bine, adică vibraţia ta e pe o frecvenţă înaltă, aduci prin starea ta o ofrandă de bucurie şi mulţumire divinităţii care te vrea pe culmi şi nu zbătându-te prin mlaştina neputincioasă a milei de sine. Însă când te simţi rău, aduci prin starea ta o ofensă de dispreţ şi de necredinţă divinităţii. Dar fiindu-ţi cu adevărat fidel, nu vei permite întunericului să-ţi eclipseze lumina. Îţi eşti fidel atunci când eşti senin, dar nu şi când eşti încrâncenat. Când eşti vesel, nu când eşti nefericit. Când eşti entuziamat, nu când eşti blazat. Când eşti creativ, nu când eşti plafonat. Când eşti puternic, nu când eşti slab lăuntric. Când eşti harnic, nu când eşti trândav. Aşadar, pune în focul tău sacru cât mai multă cunoaştere luminoasă, ca astfel vibraţia ta interioară să nu scadă. Rămâi statornic şi fidel fiinţei tale interioare. Fii doar Una cu Ea! 

Gândul de astăzi, un gând al recunoștinței


Astăzi, îmi aplec atenția mai mult asupra recunoștinței. Totul în jurul meu mă îndeamnă către recunoștință. Dimineața, un gând de recunoștință trimis în univers, aliat cu alte forme-gând de recunoștință generate de către alte spirite, după amiaza altă formă-gând, seara altă formă-gând de recunoștință. Energia recunoștinței pleacă de la spiritele noastre către divinitate și ni se întoarce înapoi înzecit, însutit sau înmiit, fiecăruia după puterea sufletului său. Recunoștință către mine însumi, către tine însuți și făpturii magnifice care ești. Către trupul, mintea și sufletul tău, toate sunt pure, curate și binecuvântate. Folosește-le pe deplin, nu doar cu jumătăți de măsură. Recunoștință către oamenii din jurul tău, celor care te susțin necondiționat, dar și celor care te critică, căci și aceștia au rolul lor benefic în viața ta. Recunoștință către toți elementalii din natură care lucrează neîncetat în menținerea vieții de pe pământ. Recunoștință către munca care ne cheamă să ne-o îndeplinim într-un mod creativ. Către cunoașterea care ni se dă permanent în folosul nostru, ca astfel prin ea să mai facem un mic pas către noi înșine. O formă-gând de recunoștință către artă, către bine și frumos. Recunoștință către divinitatea din afara noastră și dinăuntrul nostru, divinitate care se vrea exprimată prin tot ceea ce suntem noi ca oameni, prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt vorbit sau scris, prin fiecare faptă conștientă. Recunoștință către tot ceea ce înseamnă Viață!

sâmbătă, 14 februarie 2015

Invulnerabilitatea ascunsă din călcâiul lui Ahile



Multe încearcă să ascundă omul într-o viaţă. Încearcă să se ascundă de el însuşi, încearcă să se ascundă de ceilalalţi. Încearcă să îşi arate doar calităţile, în timp ce încearcă din răsputeri să îşi tot ascundă „defectele”.  Încearcă să se convingă pe cât poate că atracţiile sale sunt pure şi curate ca lacrima. Încearcă să dea impresia că nu-l interesează acel „ceva”, deşi tare mult îşi doreşte ca să îl obţină. Încearcă să nu se arate labil în faţa unei femei sau a unui bărbat, deşi ar atinge-o sau l-ar atinge cu toată fiinţa lui. Încearcă să nu se arate interesat de bani prin falsa sintagmă că „banii nu aduc fericirea”, deşi în mintea lui ar trece orice punte, doar-doar o scăpa din fluxul supravieţuirii. Încearcă să se lupte contra naturii lui, contra „slăbiciunii” lui, contra simţurilor lui, contra atracţiei lui carnale sau spirituale. El vrea să atingă ceva ce în mintea sa pare interzis. El vrea să cucerească redute care în mintea sa nu sunt de nasul lui. Se simte vinovat pentru aceste dorinţe şi pentru aceste atracţii, de parcă nu ar trăi o viaţă umană pe pământ, ci ar pluti undeva-cândva deasupra planetei, şezând  dincolo de simţuri pe un nouraş diafan. 
Cu toţii avem părţi vulnerabile în noi cu care ne luptăm în zadar. Lupta împotriva lor nu le dizolvă, ci din contră şi mai mult le măresc, tocmai prin atenţia pe care le-o acordăm. Şi astfel vinovăţia faţă de aceste afinităţi care fac parte din noi, creşte şi ea pe măsură ce ne luptăm contra nouă înşine. Omul nu şi le asumă, pentru că tot a auzit că aceste slăbiciuni nu sunt bune şi că ele îi sunt potrivnice. A auzit această judecată  începând din familie, din societate, din biserică, din educaţie. Toate l-au pus la zidul infamiei, dar în el însuşi nu s-a rezolvat absolut nimic. Căci el continuă să se ocupe de micile lui atracţii în ascuns şi pe îndelete. Se poate feri oricând de ochii lumii, dar nu se poate învinge pe el însuşi în lupta sa zadarnică cu aceste patimi. Vrea într-un fel, dar nu prea poate. De ce nu poate? Pentru că nu a făcut pace cu natura lui, cu sensibilitatea lui, cu senzualitatea lui, cu dorinţele lui, cu sexualitatea lui, cu trupul lui, cu carnea şi sângele lui, ci se tot luptă mereu contra acestora.
Atâta timp cât nu te cunoşti, nu poţi avea pace în tine însuţi. Iar dacă începi să te cunoşti dar încă nu îţi poţi asuma propriul tău călcâi al lui Ahile, adică vulnerabilitatea ta, vei fugi de ea dar nicăieri nu vei putea scăpa. Nu am întâlnit nici un om, nici măcar unul, care să nu aibă o parte vulnerabilă în el însuşi. Nu şi-o recunoaşte nicidecum, de aceea e şi sabotat de către ea la nesfârşit. Dar am întâlnit unii oameni care vulnerabili fiind, şi-au asumat aceste slăbiciuni, şi le-au impropriat, şi le-au asumat, şi astfel au făcut din ele invulnerabilitatea lor. Ei nu se mai feresc să calce moale pe acest călcâi fragil, ci calcă cu toată puterea chiar pe acel loc, pentru că ştiu că acea parte din fiinţa lor nu se poate vindeca cu bocete şi auto-învinovăţiri, ci numai cu îmbrăţişarea plină de iubire a acelei părţi din fiinţa lor care se vrea asumată. 
Oamenii sunt tulburaţi înlăuntru atunci când simt ceva pentru cineva care nu le aparţine. Se simt tulburaţi pentru că îşi reprimă sentimentele şi încearcă pe cât pot să facă abstracţie de ele. Dacă vei iubi vreodată un om care nu face parte din realitatea ta zilnică, nu te învinovăţi degeaba pentru că simţi ceva acum pentru el sau pentru ea. Ne e ruşine să ne exprimăm sentimentele de iubire, dar nu ne e ruşine deloc să ne exprimăm răutatea, batjocura, bârfa, şuşotelile, judecata. Acestora le dăm curs imediat cum vin. Dar să spui cuiva „te iubesc” fără ca să te simţi vinovat pentru asta, oare de ce nu ai putea? Oamenii şi-au jurat reciproc iubire pentru toată viaţa, dar nu au luat în calcul cât sunt de schimbători de la zi la zi. Şi apoi când nu mai simt nimic pentru persoana cu care trăiesc de ani şi ani, caută o nouă simţire prin aşternuturi străine. Jurământul îi ţine legaţi ca într-o cursă, dar infidelitatea lor ascunsă îi dezleagă de acel jurământ. Unii pot fi fideli o întreagă viaţă unei singure persoane, alţii însă nu pot. Iar alţii de la un timp, nici măcar nu mai vor, pentru că nu le mai pasă. Jurămintele de iubire sunt doar simple cuvinte fără fundament pentru mulţi. Pentru că inima lor e mai schimbătoare decât norii de pe cer. Iubirea însă nu există în ziua de mâine, ci doar în momentul de acum. Nimic nu e pentru toată viaţa. Aşadar îţi pot spune „te iubesc” în momentul de faţă dacă simt asta, dar mâine oare voi mai simţi acelaşi lucru pentru tine? Şi dacă s-ar presupune că nu voi mai simţi nimic, oare mă voi învinovăţi iarăşi ?
Infidelitatea pentru unii oameni, face parte din zona lor vulnerabilă, le e ruşine de ea dar o fac pe ascuns. Alţii în schimb nu au nici o problemă cu treaba asta, dar au cu altele. Pornind de la trup către suflet, patimile se diversifică şi se tot subţiază. Unuia îi plac femeile şi nu se mai satură să le schimbe toată viaţa. Spune-i să se oprească, de ce oare s-ar opri când încă nu a făcut pace cu vulnerabilitatea lui? Altul se afundă în băutură zilnic. Spune-i şi acestuia să se oprească, oare s-ar putea opri atâta timp cât nu e împăcat cu vulnerabilitatea sa de care vrea cu orice preţ să fugă pentru că se simte vinovat? Altul mănâncă fără măsură, dar ar putea veni o armată de oameni să îi spună să se oprească şi tot nu se va putea opri. Pentru că şi el se simte vinovat şi vulnerabil călcând foarte uşor pe călcâiul lui ca nu cumva să se vindece odată pentru totdeauna acea zonă. La fel e şi cu cei care depăşesc patimile trupeşti, dar sunt sabotaţi din umbră de egocentrism, de mândrie, de aroganţă, de agresivitate, de materialism. Spune-le şi lor să schimbe ceva, doar îţi vor râde în nas spunându-ţi că de fapt ei nu au absolut nici o problemă. Nu au nici o problemă, foarte adevărat. Singura lor problemă e că nu au pace în interiorul lor şi se simt şi ei vinovaţi neasumându-şi pe de-a-ntregul natura lor umană. 
De ce am venit în acest trup cu o astfel de simţire, cu anumite atracţii, cu o anumită sensibilitate?
Ne-am născut cu ele dintr-un anumit motiv, fiecare şi-l poate descoperi dacă  va privi adânc şi sincer în sufletul său. Însă toate acestea ne-au fost date sau poate că singuri ni le-am dat, tocmai cu scopul de a transforma energia depusă în activarea unei patimi care ne subjugă. Acea energie se vrea doar puţin mişcată dinspre întuneric înspre lumină, ca astfel ea să lucreze în folosul şi nu în detrimentul nostru. Îmbrăţişează-ţi cu dragoste propriul tău călcâi al lui Ahile şi astfel vindecându-l, fă din acesta, invulnerabilitatea ta!         

miercuri, 11 februarie 2015

Atitudinea care te defineşte


Atitudinea pe care o ai în momentul acesta, chiar când citeşti aceste rânduri, te defineşte mai mult sau mai puţin. Cum eşti acum? Sfidător? Dispreţuitor? Curios? Bucuros? Sarcastic? Indiferent cum ai fi acum, în atitudinea pe care o ai în momentul de faţă, ceva din ea te defineşte ca om şi îţi defineşte însăşi viaţa. Nu te-ai putea comporta într-un anumit fel, dacă ceva din tine nu s-ar trezi din când în când să îţi reamintescă cine eşti şi încotro te îndrepţi. Aceste atitudini de acceptare, de respingere, de fugă, de apropiere, de pasivitatea sau de entuziasm, sunt răspusurile pe care fiinţa ta interioară ţi le oferă permanent, căci în fiecare clipă tu te afli într-o anumită ipostază care vorbeşte despre tine. Cui îi vorbeşte? Doar ţie însuţi, oare cui altcuiva?
Îţi vorbeşte atunci când eşti prea dezamăgit şi parcă sătul de toate. Dacă starea ta e o veşnică dezamăgire şi frustrare, atunci aceasta va fi eticheta cu care vei defila printre oameni, dar ei poate nu vor sezisa această suferinţă interioară, căci zâmbetul de pe chip îi duce pe mulţi în eroare. Interiorul e „varză”, dar exteriorul străluceşte într-un mod forţat în public. Asta se întâmplă pentru că adeseori atitudinea dinăuntrul nostru nu e aceeaşi cu cea din afară. Pe aceşti oameni care nu sunt sinceri cu ei înşişi, îi va paşte depresia la un moment dat, pentru că ei devin dependenţi de părerea celorlalţi, de admiraţia lor, de socializarea care îi scoate pe moment din confruntarea cu ei înşişi. Nesuportând singurătatea şi solitudinea, vor fugi mai mereu către mult zgomot din afara lor, căci insuportabila uşurătate a fiinţei lor îi va sabota permanent. Ei vor ca cineva să fie părtaş mereu la trăirile lor, cineva care să rezoneze cu nemulţumirile sau cu satisfacţiile lor. Cu telefoanele mereu la urechi sau cu ecranele acestora mereu în faţă. Atraşi de zgomotul din afara lor, nu mai au cum să îşi asculte zgomotul dinăuntru. De fapt, uneori îl mai aud, dar imediat fug de el pentru că nu vor să accepte şi să se accepte aşa cum sunt. Şi tot făcând aşa, zgomotul nu mai poate fi liniştit şi redus la pace şi armonie interioară.
Alţii din contră fug de acest zgomot sau măcar sunt cât de cât conştienţi atunci când se află în mijlocul lui. Aceştia sunt „buşiţi” de zgomot, dar nu se fac părtaşi lui. Pentru că rămân fideli fiinţei lor interioare care nu poate fi zdruncinată atât de uşor de acest zumzet. S-au obişnuit cu această atenţie asupra lor înşişi, astfel încât nu mai sunt dispuşi să lase garda jos în faţa nimănui. Nu mai sunt dispuşi să facă nici măcar un pas înapoi, pentru că ştiu că orice mic compromis cu ei înşişi, nu e doar pe moment, ci are efect devastator pe termen lung. Ei au înţeles că dacă sunt defensivi, pierd mare parte din ceea ce au acumulat prin lucrul cu ei înşişi. Aşa că nu vor lăsa dezamăgirea să le macine fiinţa interioară ca nişte molii energetice care se hrănesc din ea. Ştiu că atitudinea e importantă şi pun mare preţ pe ea.
Da, pun mare preţ pe ea, pentru că viaţa însăşi pune mare preţ pe ei înşişi. Viaţa e cinstită şi corectă cu ei, atâta timp cât sunt de partea lor şi atâta timp cât atitudinea lor e una de recunoştinţă şi nu una dispreţuitoare şi îngâmfată. Atâta timp cât nu calcă pe sufletele celorlalţi. Atâta timp cât nu iau în batjocură absolut pe nimeni. Atâta timp cât nu se întind la mai mult decât pot duce momentan. Atâta timp cât sunt deschişi în faţa vieţii şi nu le e frică de ea. Atâta timp cât nu rămân căzuţi şi resemnaţi, ca „bătuţi de soartă”. Atâta timp cât spun ceea ce este „da” ca fiind „da” pentru ei şi ceea ce este „nu”, ca fiind „nu”. Atâta timp cât îşi recunosc şi slăbiciunile sau neputinţele, nu numai calităţile pentru care poate că nu au nici un merit. Dar meritul lor e că au puterea să se privească în faţă şi să nu-şi plece privirea vinovaţi că nu au dat totul din ei. Atâta timp cât oamenii sunt sinceri în căutarea lor, viaţa va fi şi ea sinceră cu ei în căutarea celor care nu fug de ea.
Toate atitudinile te definesc şi îţi definesc viaţa. Atitudinea în momentul în care te trezeşti dimineaţa şi priveşti afară, ce simţi atunci, saturaţie sau bucurie? În momentul în care eşti pe stradă sau în trafic, ce atitudine ai atunci, agresivă sau detaşată? Când începi munca ta, cu ce fel de inimă o începi, una amară sau una dornică spre creativitate? Când te vezi cu colegii tăi, cu ce ochi îi priveşti, întunecaţi sau luminoşi? Când eşti pe facebook, te afli acolo pentru că eşti prea plictisit de viaţa reală sau chiar crezi că ţi-ar folosi la ceva? Când te întorci acasă la ai tăi, te întorci plin de nervi sau cu sufletul împăcat? Când te aşterni către somn, eşti mulţumit de ziua care tocmai a trecut sau te culci cu amărăciune în suflet?
Atitudinea ta nu e consecinţa vieţii pe care o trăieşti, ci viaţa pe care o trăieşti e consecinţa atitudinii tale. Nu aştepta să se schimbe ceva de la sine în viaţa ta ca atitudinea să ţi se schimbe şi ea. Nu aştepta să apară un om care să te scoată din nefericire. S-ar putea ca astfel să ţi se scurgă toată viaţa, tot aşteptând ceva ce nu mai vine. Alege tu singur fericirea! Alege-ţi tu singur atitudinea!

luni, 9 februarie 2015

Interviu- partea 2

Partea a doua a interviului postat ieri. Mulţumesc pentru întrebări Alexandra David!
-Reţelele sociale sunt o unealtă extraordinară însă am observat că ele pot provoca foarte uşor dependenţa. În ce fel ne pot ele amăgi şi cum putem să păstrăm echilibrul?
-Nu vreau să vorbesc negativ despre reţelele de socializare pentru că mă folosesc de facebook şi nu pot decât să mulţumesc acestei platforme minunate. E singura pe care o folosesc şi îmi prieşte în scrisul meu. Am încercat aici să nu fiu influenţat cumva de mentalitatea altora ce se folosesc de această reţea. Fiecare postează ce consideră de cuviinţă, inclusiv eu. Pentru mine e important feedeback-ul pentru că are un rol de susţinere sau critică şi atunci există aici un punct de reper. Nu citesc aproape nimic în virtual, pentru că de-abia am timp şi răbdare în a-mi scrie, reciti şi recorecta eseurile mele. Uneori iau pauze conştiente şi pentru o perioadă ies din atmosferă. Tocmai pentru a nu mă înhăţa dependenţa de care aminteai. E bine să nu existe absolut nimic care să te subjuge. Dar uneori mulţi care nu au o anumită satisfacţie în mediul real, încearcă să o găsească în virtual, să recompenseze cumva o lipsă în viaţa lor. Că poţi fi şi amăgit când iei prea mult în seamă un feedback de la persoane pe care nu le cunoşti în realitate, asta e cu totul altceva. La ce postez eu, îmi dau seama uşor când apare un “fake”, adică cineva care vrea neapărat să mă impresioneze cu ceva şi imediat îi simt falsitatea. Însă sinceritatea şi simplitatea de fiecare dată m-au cucerit, şi pentru astfel de persoane din virtual, nu pot face decât o simplă reverenţă. Amăgire este, dar acum ce să fac să nu mai intru în pădure pentru că există nişte uscături prin ea? Putem face şi din mediul virtual un instrument care să lucreze în favoarea noastră, ceea ce cred că eu am şi făcut într-o anumită măsură pentru mine. Toată tehnologia de care ne folosim ne este dată tot ca un fel de instrument în cunoaşterea de sine. Universul se foloseşte de absolut toate miloacele în lucrarea sa cu noi înşine. Inclusiv de facebook, de youtube, de blog-uri şi site-uri, de ce nu?
-Majoritatea oamenilor lucrează aproximativ 8 ore pe zi şi mulţi dintre ei au joburi pentru care nu au o pasiune. Ce impact are asta asupra vieţii lor şi cum pot ieşi din acest tipar?
-Majoritatea lucrează mult mai mult de 8 ore pe zi şi practic nu mai au viaţă personală după ce ajung acasă frânţi. Ce spun e o realitate. Normal că banii sunt importanţi dar dacă reduc totul doar la facturi şi mâncare, îmi pierd efectiv identitatea. Mulţi oameni muncesc de dimineaţa până seara şi fac ceva pentru care nu au nici o pasiune, cum bine spui. Am trecut şi eu în câteva rânduri prin asta şi pur şi simplu am fost nevoit să îmi găsesc libertatea mea, făcând dintr-o pasiune, o sursă care să genereze bani. Nu pot trăi altfel. Dar când faci asta normal că îţi asumi o alegere şi te strădui pe cât posibil să nu te plafonezi şi să nu rămâi pasiv. Când stagnezi şi te plafonezi, energia din tine stagnează şi ea. Când eşti pasiv, iarăşi nu mai poţi genera bani. Când munceşti pentru altul, e greu să dai totul din tine şi să fii creativ. Când o faci pentru tine însă, nu simţi că munceşti pentru că dacă eşti pasionat de ce faci, eşti permanent pe misiune, nu oboseşti niciodată şi astfel ai transcens timpul în favoarea ta. Asta nu înseamnă că va fi doar un drum ascendent, există perioade şi perioade care mai de care mai provocative. Mereu e loc de mai bine. Mulţi care îşi deschid câte ceva al lor, renunţă în scurt timp pentru că nu au învăţat să folosească dezamăgirea în folosul lor. Şi renunţă la primul impas şi iarăşi se apucă de altceva. Şi parcă nu-şi găsesc niciodată adevărata lor menire. Din acest tipar al acestei sclavii moderne, ieşi doar când te consacri şi te dedici total pasiunii tale, o cultivi, o mai schimbi din mers, o mai cizelezi în funcţie de vremuri. Dar cred că e nevoie de un moment de maximă luciditate. Să te priveşti ochi în ochi şi faţă-n faţă şi să te întrebi sincer ce vrei de la viaţă. Dacă te simţi în stare să te vinzi pentru un salar care îţi fură tot timpul şi nu te deranjează asta deloc, atunci n-are rost să îţi mai pui întrebări. Dar dacă contează mai mult libertatea ta, sigur vor conta şi banii, pentru că fără ei libertatea e o amăgire. Cum poţi împăca şi una şi alta? Doar prin auto-cunoaştere, de aici pleacă totul. Am tot auzit prin biserică idea cu “banii sunt ochiul celui rău”. Nimic mai fals. Noi aici vrem-nu vrem, ne învârtim cu toţii în jurul lor, aici totul se cumpără ,se vinde şi se plăteşte. Cel fără bani nu se poate susţine şi nici nu poate susţine pe un altul. Aşa că nu banii sunt de vină, ci indolenţa, delăsarea, inerţia şi nu în ultimul rând prostia de a te resemna şi de a nu te strădui să îţi depăşeşti condiţia.
-Citesti mult? Ce rol joaca cartile in viata ta?
-În continuare citesc foarte mult şi foarte divers. De exemplu acum citesc în paralel două cărţi total opuse, una e despre spiritele naturii şi cealaltă e despre culisele din lumea tenisului care tocmai a apărut. Dar mereu e nevoie de deschidere, dacă rămâi mereu pe acelaşi tipar te limitezi şi chiar te blochezi mental. Cartea despre spiritele naturii poate că mulţi nici nu ar putea-o citi pentru că nu sunt deschişi la aşa ceva şi atunci li se vor părea nişte simple poveşti şi basme cu pitici, zâne, gnomi şi fauni. Dacă aceste lucruri nu intră în raza ta de acceptare nu le poţi citi decât eventual zâmbind sfidător la adresa lor. Însă toate basmele, au o anumită inspiraţie, care vine oare de unde? Despre aceste entităţi care menţin contactul cu natura, au scris mai mulţi inclusiv Rudolf Steiner care a clasificat aceşti elementali chiar ierarhic. Nu sunt poveşti, dar din păcate creştinismul neînţelegând natura acestor entităţi le-au condamnat ca fiind de natură demonică, când de fapt ele au un rol pozitiv tot în favoarea vieţii de pe pământ. Acum văd că tot ies foarte multe cărţi cu mesaje prin chanelling, semn că conştiinţa s-a mai expandat şi omul e mai deschis acum să accepte ceea ce înainte nu putea accepta. Dar e nevoie de discernământ pentru ele. Chiar şi beletristica acum se axează mai mult pe romanul iniţiatic, care conţine tot un mesaj spiritual în el. Totul se duce înspre spiritualitate pentru că omul nu mai suportă să fie îngrădit şi-şi caută propria sa libertate. Citesc de toate, dar nu mă identific cu nimeni şi cu nimic. Filtrez totul şi aşa capăt discernământ punând cunoaşterea în balanţă. Învăţ din experienţele altora, dar mai ales din cele de viaţă autentice. Uneori când mai deschid câte o carte foarte încărcată energetic de simbolistică de exemplu, simt că nu e pentru mine şi ar fi un efort zadarnic să mă aplec asupra ei. Dar dacă pentru una există o cât de mică afinitate, atunci o voi duce până la capăt chiar dacă nu rezonez în totalitate cu ea. Simt că acolo se află un răspuns pentru mine şi merită să-l caut chiar dacă mă voi împiedica de anumite afirmaţii cu care poate nu voi fi de acord. La unele cărţi mă reîntorc după o perioadă, de exemplu Jurnalul lui Eliade sau Jurnalul de la Păltiniş al lui Liiceanu. Sau de ce nu Micul prinţ al lui Exupery? O carte pe care o recomand tuturor şi celor religioşi dar şi celor spirituali, este “Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi” scrisă de Anita Moorjani. Dacă eşti mai mult pe dezvoltare personală s-ar putea să-ţi folosească cărţile lui Robert Kiyosaki . Iar dacă eşti deschis de exemplu la regresiile vieţilor anterioare, studiile de caz prezentate de Michael Newton în cele două cărţi “Destinul sufletelor” şi “Călătoria sufletelor” s-ar putea să te pună puţin mai mult pe gânduri. Cititul e foarte important, e unul din mijloacele de hrănire al sufletului. Pe orice drum ai lua-o în viaţă, doar nu lăsa cărţile!
-Cum îl percepe omul pe Dumnezeu? Îl mai vede ca un bătrânel cu barbă albă stând pe un tron în ceruri?
-Unii îl percep în continuare tot aşa. Personal evit să mai folosesc cuvântul “dumnezeu” pentru că el în mintea multora are o conotaţie pur umană cu tot felul de toane. Ca şi cum patimile, iluzia, credinţa mea, naşte o hologramă proprie pe care eu o numesc a fi dumnezeu. E adevărată această hologramă sau oare ea există doar în mintea mea? Acest cuvânt omul îl manipulează în interesul său, ori spre binecuvântare ori spre ameninţare. Şi atunci apare o breşă în acest concept, care pentru mine nu poate fi un adevăr. Nu-mi place nici termenul de “dumnezeul din mine”, eu îl numesc maestrul interior. Religioşii îl percep într-un fel în funcţie de dogma lor, spiritualii îl percep în funcţie de spiritualitatea la care aderă. Acum mi-a venit o inspiraţie care li se potriveşte şi unora şi altora. Cum spune acolo în Biblie, voi da acel citat în engleză pentru că parcă are o conotaţie mai puternică aşa: “Trust in God, trust also in Me!” Adică “credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine”. Cine este de fapt, acest “Mine”? Creştinii l-au preluat la literă şi spun că Iisus se referea aici la el însuşi. Eu nu ştiu ce a fost acum 2000 de ani, nu am fost prezent acolo. Şi nici nu îmi mai bat capul cu tot felul de speculaţii pe tema asta. Tot ceea ce îmi fură atenţia de la mine însumi, nu e relevant pentru mine. Dar am ales citatul amintit pentru că acest “credeţi de asemenea şi în Mine”, se referă de fapt tocmai la fiinţa noastră interioară, la eul nostru superior, la sinele divin sau maestrul interior, spune-i cum vrei. Ăsta e sensul ce mă susţine pe mine. Credeţi în acesta şi vedeţi ce se întâmplă, experimentaţi adevărul din voi, nu vă lăsaţi furaţi de speculaţii. Ca să plâng pe la morminte străine pentru că cineva a venit şi şi-a dat viaţa ca să-mi răscumpere “păcatele” şi astfel să mă simt vinovat pentru simplu fapt că trăiesc, ideea asta nu poate veni de la divinitate pentru că îmi transmite frică, vinovăţie, ruşine şi nu mă eliberează absolut deloc. Asta e logica mea, dar fiecare are logica sa pe care eu o respect. Nu mai studiez Biblia, dar există multe citate care mai ales pe cei ultra-religioşi îi pot pune pe gânduri, cum ar fi “Cercetaţi adevărul şi el vă va face liberi!” Nu există nicăieri scris “crede şi nu cerceta”, asta e altă prostie care a fost transmisă pe linia tradiţional-băbească. Divinitatea nu poate fi închisă nici printr-o etichetă şi nici printr-o dogmă umană. Pentru mine conceptul de Tată, Fiu, Sfântul duh, se regăseşte în Divinitate, Om, Viaţă sau Trup, Minte, Suflet. Fiecare percepe divinitatea în felul său. Şi eu am prieteni care practică diferite tehnici de cunoaştere, unul e cu radiestezia, altul cu inforenergetica, unul cu Kabbalah , altul cu creştinismul la literă. Să le dăm voie să fie şi să ne dăm şi nouă voie să fim. Fiecare e atras de ceva şi atunci e bine să meargă cât mai profund în credinţa sa, să o experimenteze, să se experimenteze.
Ce ne poti spune despre agresiunile psihice cu care suntem bombardati?
Acum câteva zile am scris ceva despre auto-agresiunile cu care singuri acceptăm să ne rănim. Teoria conspiraţiei e speculativă şi nu mă interesează. Dar mă interesează în schimb, conspiraţia mea proprie şi auto-agresarea mea. Ei ne pot bombarda cum doresc, important e cât de mult ne lăsăm noi înşine afectaţi. Dacă nu sunt conştient de mine însumi, orice mă poate agresa. De la o vorbă aruncată de cineva, de la un rând citit undeva, de la o imagine ce mă tulbură, până la credinţele mele limitative care îmi pun piedici în evoluţia mea. Pentru mine reperul e ceea ce simt atunci când ascult, privesc, vobesc sau citesc ceva. Simţirea e cea care mă ghidează să încep ceva, să continui sau să mă opresc. Mă poate agresa chiar şi orice atingere dacă eu nu îmi accept natura mea de bărbat sau dacă tu nu îţi asumi natura ta de femeie. Dar când înţelegi că şi atingerea fizică are ceva sacru în ea, atunci nu te vei mai simţi agresat, căci aşa funcţionăm noi aici şi atingerea face parte din viaţă. Ne place să ne ţinem de mână, să ne mângâiem, să ne îmbrăţişăm. Pentru că suntem fiinţe vii. Dar în acelaşi timp, să nu ne învinovăţim nici pentru că suntem agresivi. Poate că uneori ni se cere chiar şi puţină agresivitate dar într-un sens pozitiv şi constructiv. O agresivitate care să mă scoată din inerţie, din ignoranţă, din defensivă, din minciună, din neputinţă. A fi un om bun, nu înseamnă să trăieşti în compromis cu tine şi să-ţi calci la nesfârşit pe suflet doar pentru a nu deranja pe cel de lângă tine.
Cum arată portretul cititorului tău ideal şi ce te inspiră să îi scrii?
Portretul ideal nu există. Cititorul e diferit pentru că în fiecare zi şi îşi schimbă stările frecvent. Azi poate va citi la mine ceva care-l va entuziasma, mâine poate va rămâne surprins citind ceva cu care nu va rezona absolut deloc. E firesc. Uneori şi eu trec de la o extremă la alta, dacă aş scrie mereu la fel, până şi eu însumi m-aş plictisi îngrozitor. Poate mi-ar plăcea o mai mare implicare din partea celor ce mă citesc, în sensul că opiniile lor contează tot la fel de mult ca şi opiniile mele. Mă bucur în schimb pentru cititorii fideli cu care s-a format o afinitate şi care au curajul de a spune exact ce simt şi ce gândesc chiar dacă nu sunt de acord întru totul cu mine însumi. Acest spaţiu pe care l-am creat e un spaţiu al sincerităţii şi oricine e binevenit atâta timp cât există măcar o mică doză de respect reciproc. Inspiraţia în scris vine de peste tot şi din toate părţile. Stau de vorbă cu tine şi îmi vine o inspiraţie. Nu e nimic controlat aici, nu e nici un gând ascuns. Toată inspiraţia vine din viaţă, iar atunci când vine, o simt şi nu mai am încotro decât să spun “da”. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă aş spune “nu”, pentru că nu am refuzat-o niciodată. Fiecare articol este scris aşa, ca dintr-o suflare. Încep şi nu mă ridic până nu termin. Toate sunt scrise doar în solitudinea mea cu mine însumi, De ce scriu? Oare de ce m-aş opri? Scrisul meu e o nevoie, o inspiraţie, o terapie şi o mare bucurie. Mulţumesc!

duminică, 8 februarie 2015

Interviu-partea 1

Alături de colega Alexandra David care a binevoit să mai facem un nou interviu, s-au mai adunat câteva întrebări și câteva răspunsuri. Pentru că m-am lungit cam mult, am hotărât să împărțim interviul în două părți, astfel încât prima parte o expun mai jos. Mulțumesc.

-Începem cu relaţiile de cuplu....şi aici vreau să atingem o problemă care afectează multe cupluri: deşi sunt împreună, se simt ca şi cum ar fi singuri, nu reuşesc să comunice şi să se conecteze la un nivel mai înalt. Ce e de făcut? Cum trecem de la singurătatea în doi la comunicare şi conectare autentică?
-Singurătatea în doi apare când partenerii nu se cunosc nici pe ei înşişi, şi implicit nici unul pe celălalt. Şi atunci dacă eu nu mă cunosc, nu sunt de partea mea şi nu mă iubesc, oare ce fel de comunicare pot avea cu tine? O comunicare trunchiată, deficitară şi duplicitară. Ne întâlnim dimineaţa când ne trezim şi ne mai revedem seara când ne culcăm şi eventual mai facem şi dragoste ca să ne eliberăm stresul şi să mai detensionăm atmosfera. Unii trăiesc o întreagă viaţa aşa, dar de fapt nu s-au cunoscut niciodată. Totul e legat de comunicare. Dacă bărbaţilor nu le-ar mai fi atât de frică să se dezvăluie şi dacă femeile nu ar mai fi atât de posesive şi geloase, poate că lucrurile ar sta altfel. E important ca lucrurile să fie făcute împreună, altfel trăim în universuri paralele care nu se mai întrepătrund. Partenerii care nu reuşesc să comunice, nu o fac pentru că le este prea frică de celălalt sau au devenit cu totul indiferenţi. Ori se simt vinovaţi, ori nu mai simt mare lucru dar nici nu încearcă să iasă din starea asta. Mai mult se merge pe un fel de tertipuri prin care fiecare se fereşte cumva de celălalt. De parcă căsătoria e un fel de puşcărie în care trăim legaţi cu lanţuri unul de altul. Aceşti oameni trăiesc împreună doar aparent, în realitate însă sufletele lor nu sunt conectate reciproc. Dacă sunt religioşi să se roage împreună, dacă sunt mai spirituali să mediteze împreună, sau să facă alte lucruri concrete dar şi pe linia asta de conectare cu divinitatea, altfel vor rămâne mereu conectați doar pe grija lumească. 


-Suntem mai ales în ultima perioadă, însetaţi de spiritualitate. Unde e cerere automat apare şi oferta, însă cum facem diferenţa dintre maeştrii autentici şi cei falşi?
-E bine că suntem însetaţi după spiritualitate. E bine că suntem într-o căutare şi ne susţinem cumva unul pe altul în căutarea noastră. Dar e şi mai bine dacă aplicăm practic în viaţa de zi cu zi, spiritualitatea noastră. Doar aşa acumulăm discernământ şi nu mai suntem duşi de nas de unii aşa-zis maeştri. Ca şi în religie, şi în spiritualitate manipularea e la mare clasă. Mai ales femeile care se prind emoţional de vreun guru sau maestru, încep să îl idolatrizeze şi se subjugă singure în faţa lui. Aici nu mă refer doar la bărbaţi. Sunt şi o întreagă adunătură de femei-maestre care manipulează conştient, chiar la noi. Dar nimic nou sub soare, atâta timp cât omul se duce şi-şi varsă banii pe teritoriul lor şi nimeni nu îi obligă să o facă, oare e cineva vinovat? Sunt etape şi treceri în viaţa noastră, dar să rămâi agăţat de vreun astfel de om prea mult timp, nu e ok. Din contră te va elibera chiar el de persoana sa, dacă e aşa un iluminat. Dar din nefericire se întâmplă exact invers, oamenii vin la acest fel de “maeştri” într-o stare defensivă, li se pare că e ceva de capul acestora, încep să fie manipulaţi şi condiţionaţi, turma tot creşte în acelaşi timp cu ego-ul maestrului care tot aşteaptă să i se ducă trena în spate şi toată lumea pare fericită. Şi iarăşi mulţi dintre ei vorbesc despre tot felul de lucruri pe care nu le-au experimentat efectiv, dar le predau pe aici auzite de pe la alții şi trăiesc din asta chiar super bine. Au învăţat de-a lungul timpului chiar să paseze orice întrebare la care nu au răspuns tocmai printr-o atitudine dispreţuitoare. Ei vorbesc despre iubirea necondiţionată, dar dacă îi contrezi cu ceva îţi sar în cap. Şi atunci despre ce fel de maeştrii vorbim? Am avut şi eu de-a face cu unii dintre ei, dar mi-am dat seama cine sunt, tocmai atunci când am ieşit din realitatea lor. Momentan nu simt nevoia de nici un fel de sistem spiritual şi de nici o religie. Rămân cu mine, rămân la mine şi tot ce fac e să sap tot mai adânc în mine însumi prin acest “self-inquiry”, cum i se mai spune. Asta e spiritualitatea mea.


-De multe ori religia se confundă cu spiritualitatea. Însă daca eşti religios asta nu înseamnă ca eşti şi spiritual. Cum poate religia să îţi blocheze evoluţia spirituală şi care sunt blocajele mentale religioase ?
-Nu pot vorbi despre alte religii în necunoştinţă de cauză, pentru că nu am practicat decât ortodoxia. După vreo 15 ani de scormonit ortodoxia pe toate feţele, acum 3 ani a început să se dizolve totul până nu a mai rămas absolut nimic. În sinea mea, la început mă întrebam dacă nu vor veni momente în care voi simţi nevoia să revin. Dar nu a mai venit nici măcar un flash, nimic. Nu am putut trata lucrurile cu superficialitate în ortodoxie şi asta m-a costat sau mai bine-zis m-a eliberat. Acolo nu se mai află nimic pentru mine. Lecţia mea însă acum, e aceea de a respecta în continuare această religie şi pe cei care o practică. Cazul meu e unul atipic, pentru că majoritatea din cei care ies dintr-o religie, intră imediat în alta. Eu n-am făcut-o pentru că mi-am regăsit susținerea mea interioară și îmi este de ajuns. Nu am nevoie nici de porunci, nici de canoane, nici de amenințări, nici de un altul care să decidă cum să îmi trăiesc viața. Conștiința mea e singurul meu sprijin.
Problema celor care intră în ortodoxism veniţi din alte religii sau din alte grupări creştine, e aceea că încep să judece şi să se judece pentru ceea ce au simţit înainte de convertirea lor ortodoxă. Sunt chiar îndemnaţi să o facă, pentru ca toată lumea să ia aminte la cumplita lor “rătăcire” şi ca nu cumva nimeni să nu facă ca ei. Aici iarăşi e o mare manipulare din partea preoţilor. Se spune să nu-i judecăm, ci să facem ce spun ei, nu ce fac ei. Pe bune? Şi atunci la ce cine să mă raportez dacă nu la omul din spatele sutanei? La ce fel de modele, dacă nu la unele personale? La icoane? Cine sunt cei din acele icoane, oare i-am cunoscut vreodată? La ce bun toată această idolatrie indusă? Trăim între oameni, nu între entităţi abstracte. Şi ca să spun lucrurilor pe nume, cum oare voi respecta sutana, dacă nu pot respecta omul din spatele ei care una propovăduieşte şi cu totul alta înfăptuieşte? Care e roada acestui demers religios care nu mă face nici mai bun, nici mai înţelept, nici mai iubitor? Doar să cred că harul lucrează în taină, la ce mă ajută practic această taină în realitatea de zi cu zi? Ei la orice întrebare la care nu au răspuns, îți răspund cu nonșalanță că totul e doar o taină. Mulțumesc pentru răspuns, dar ce pot face cu el când nu mă ajută la nimic? Cine are curajul să îşi pună aceste întrebări, atunci să încerce să îşi răspundă cât de sincer poate, nu într-un mod poleit şi duplicitar. Pentru o altă categorie de oameni, religia e bună însă, îi mai opreşte prin frică să facă anumite lucruri prin care singuri s-ar răni sau ar răni pe alții. M-ai întrebat dacă religia poate să îţi blocheze evoluţia spirituală. Păi n-are ce bloca că nici măcar nu îţi dă voie să o începi. În ortodoxie, nu am văzut absolut nici un fel de evoluţie spirituală, nici la mine, nici la cei din jur. Doar blocaje mentale, multă judecată, ignoranţă, primitivism şi limbajul de lemn cu care omul e condiţionat de la amvon. Litaniile bizantine, muzica psaltică, icoanele, felul mieros de a vorbi al preoților și tot ritualul în sine e unul care te prinde emoţional şi îţi dă iluzia că te afli pe drumul cel bun. Aici sunt doar emoții însă și nu e vorba despre nici o evoluție spirituală. Doar viața ta vorbește cu adevărat despre tine, nu religia ta. 


-Se spune că femeile nu trebuiesc înţelese, ci iubite. Ce spui despre asta? E pentru tine universul din mintea unei femei o provocare? Şi dacă da, cum o abordezi?
-Ba e nevoie şi de înţelegere, altfel e un fel de iubire fără fundament. A iubi femeia doar pentru că e femeie? Nu aşa. Între iubire şi raţiune e nevoie de un echilibru. Dacă puterea din bărbat n-ar fi echilibrată de către iubirea din femeie oare cum ar mai fi? Da, pentru mine universul din mintea unei femei e adevărata provocare. Numai că e nevoie de mult tact ca să intri acolo, iar neinvitat nu o poţi face. Unui bărbat, o femeie nu-i va permite accesul în mintea ei decât dacă simte o anumită afinitate pentru el. Discuţiile cele mai sincere le-am avut cu femeile, pentru că şi ele au simţit sinceritatea mea şi atunci nu mă mai privesc ca un potenţial inamic care atentează la trupul lor, ci ne împărtăşim unul altuia pe acelaşi picior de egalitate. Cu bărbaţii foarte rar am avut astfel de discuţii care să atingă sufletul pentru că majoritatea sunt axaţi pe una din acestea trei laturi: bani, putere, sex. Și atunci mai greu cu afinitațile sufletești. Dar femeia dacă simte că eşti de partea ei, ţi se dăruie necondiţionat, căci iubirea din ea se vrea dăruită necondiţionat. Din această cauză multe sunt și rănite de bărbaţii care nu încearcă să le cunoască şi mintea şi sufletul, nu doar trupul. Unii se plictisesc prea repede de aceeaşi femeie şi caută mereu o alta, pentru că noutatea le renaşte gentilom-ul adormit din ei şi atunci iarăşi simt cum prind aripi. Cum poți aborda o femeie? Nu e un răspuns general valabil, cu toții suntem atât de diferiți. Cert e că nu te poți apropia de nici o femeie cu bocancii plini de noroi. Dacă încerci asta, nu o respecți și ea te simte imediat că ai gânduri ascunse. Vouă femeilor vă vine foarte ușor să vă comportați natural, pentru că într-un fel știți că prin frumusețea și senzualitatea voastră aveți un mare atu în fața noastră. Noi doar încercăm să fim naturali în faţa voastră, dar oare cât reuşim?


-Ştiu despre tine că ai o pasiune foarte faină: muzica. Mai exact, chitara clasică. Care e relatia ta cu aceasta pasiune?
-Muzica e un punct foarte sensibil pentru mine. Într-un fel metaforic, aş putea spune că am un suflet muzical. Totul e în funcţie de starea de moment pe care o am. Uneori e ceva soft, alteori chiar şi ceva mai dur. Cu ceva vreme în urmă, făceam o emisiune radiofonică în care propovăduiam cu mare râvnă muzica rock, în special metalele mai grele. Îmi plăcea nu numai rock-ul în sine, ci mă fascinau oamenii din spatele scenei, mentalitatea și felul lor răzvrătit de a vedea viaţa. Iar mai apoi când a început habotnicia mea religioasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi repudiez această latură şi să judec foarte brutal muzica rock. Am judecat şi combătut mesajul ei şi pe cei care o creau. Acum am făcut pace cu ea, am intrat iarăşi în miezul ei şi-mi dau seama că e o mare prostie să critici aşa ceva. Iar acum nu mai fug de ea, sunt momente când am nevoie şi de acest fel de muzică, care degajă o energie fantastică și chiar te poate scoate din unele stări alterate. Avem nevoie uneori și de o mică zdruncinătură ca să ne revenim. Unii oameni au nevoie efectiv să se refuleze prin muzica aceasta şi nu se pot exprima decât astfel.
Referitor la chitara clasică. E ceva visceral la mine cu acest sunet. Foarte puțini rezonează cu stilul în sine, mai mult doar cei care îl studiază efectiv. Nu pot spune de unde vine, că n-am avut pe nimeni în familie pasionat de aşa ceva. Berlioz spunea că chitara e o mică orchestră, tocmai pentru că timbrul ei poate fi extrem de variat şi de nuanţat. Însă sunetul ei fiind atât de fin, e nevoie de o mare claritate în exprimare, pentru că nu sunt doar câteva acorduri cu care poţi face o piesă, aşa cum e în folk de exemplu. Când am ascultat prima oară, ceva m-a răscolit foarte puternic interior, asta se întâmpla puțin după ‘90. Pe atunci nu exista o clasă de chitară clasică la noi. Fiecare învăţa cum putea. Tehnic nu e tocmai uşor. Eu de exemplu, mi-am dat seama că nu puteam înainta singur şi atunci am făcut şcoala de arte cu o profesoară ce terminase vioara, dar fiind pasionată de chitară, începuse să predea acest instrument oarecum inedit pe atunci la noi. Dar nu aveai absolut nici un punct de reper în domeniu, nu vedeai mai pe nimeni pasionat de aşa ceva şi nici partituri nu se gaseau pe atunci. Acum printr-un click vezi zeci de interpretări la aceeaşi piesă. E unul din instrumentele noi intrate în muzica clasică. Cel care a revoluţionat instrumentul acesta şi a reuşit să îl pună la acelaşi nivel cu celelalte, a fost Andres Segovia. El practic a trăit pentru acest instrument, a făcut transcrierile de la alăută la chitară, pentru că pe vremea lui Bach de exemplu nu exista chitară, ci doar alăută. Primele compoziţii pentru acest instrument au venit abia după 1800. Iar Segovia a făcut multă muncă pentru aceste transcrieri începând cu perioada barocului. Tot ce înseamnă chitara clasică acum, i se datorează în mare parte doar lui. Personal, am avut o pauză de câţiva ani buni, iar când nu mai pui lemne pe foc, pasiunea se răceşte, nu mai simţi nevoia. Cam de acum 1 an şi jumătate a revenit foarte puternic şi ca să înaintez cumva, după ce fac anumite piese le transpun printr-un clip, e şi asta o formă de cunoaştere. Arta în general are marele rol de a ridica vibraţia şi creatorului şi observatorului în acelaşi timp.

-Ce rol joacă sportul în viaţa ta?

-Până pe la 20 de ani am făcut tenis de câmp şi eram mai mereu pe teren. Apoi m-am lăsat şi n-am mai vrut să ştiu o bună perioadă nimic de tenis. Dar când te obişnuieşti cu antrenamentele şi meciurile, îţi rămâne pasiunea în sânge şi te urmăreşte toată viaţa. Nu mi-a plăcut niciodată alergatul în sine sau trasul de fiare. Însă nevoia de competiţie unu-la-unu a rămas şi acum. Nu-l mai practic, dar îi urmăresc intens pe anumiţi jucători. Însă aşa cum s-a întâmplat şi cu chitara care a revenit la un moment dat în viaţa mea, aşa a revenit şi sportul. Numai că acum am schimbat macazul de la tenisul de câmp, la tenisul de masă. Aproape în fiecare zi mă văd cu cineva şi jucăm câte o oră foarte intens, timp în care generăm foarte multă energie. E ca o terapie unde eliminăm stres, frustrări, agresivităţi şi tot ce se mai acumulează de-a lungul unei zile. Eu iau sportul ca un exerciţiu spiritual, nu numai fizic. Mă concentrez şi încerc să îmi menţin focusul cât mai mult şi fizic şi psihic. E o disciplină fantastică, câştigi, pierzi, te bucuri sau te confrunţi cu dezamăgirea. Totul are o valoare spirituală când sunt cât de cât conştient: şi atunci când scriu, când citesc, joc tenis, cânt, mă plimb în natură, fac dragoste, privesc un film, comunic sau mai ştiu ce altceva fac, încerc pe cât pot să rămân în trezvie şi să nu mă fure peisajul. Nu reuşesc mereu, dar atunci când nu reuşesc se întâmplă pentru că nu mă strădui mai mult. Oricum ar fi, orice fel de mişcare fizică e esenţială și din punct de vedere spiritual. Cei care practică un sport înțeleg exact ce vreau să spun.

sâmbătă, 7 februarie 2015

Învinovăţiri şi auto-agresări


Uneori îmi vine să spun că şcoala vieţii seamănă cu o şcoală de reeducare a spiritelor mai recalcitrante trimise aici pe pământ să îşi reviziască atitudinea. O fi un adevăr, o fi doar o speculaţie, nu mai contează. Cert este că lecţiile de aici, sunt uneori extrem de dure. Şi atunci când prin aceste provocări brutale, viaţa ne zdruncină, ceva din egoismul, răutatea şi frica noastră se mai estompează. Nu am întâlnit nici un om care să nu fie lovit mai mult sau mai puţin de realitatea vieţii. Fiecare le ştie pe ale lui. Sau fiecare îşi asumă sper, propria ipocrizie atunci când nu recunoaşte acest lucru. Că îmi creez eu realitatea singur şi viaţa mă loveşte sub centură tocmai când nu mă aştept, pentru că tocmai eu am atras această buşitură în realitatea mea, o fi şi ăsta un adevăr, o fi şi asta o speculaţie. Fiecare crede ce vrea în realitatea sa.
Dar nu e tocmai o speculaţie faptul că ne învinovăţim adeseori şi prin aceste sentimente auto-induse, ne auto-agresăm, auto-învinuim şi ne auto-ofensăm cu o mare artă de a ne face rău singuri. Uneori ne agresăm conştient cu bună ştiinţă, alteori o facem inconştient, pe pilot automat. Nici nu ne mai dăm seama de asta pentru că ne-am obişnuit de-o viaţă să trăim aşa, în agresivitate cu ceilalţi şi în agresivitate cu noi înşine. Când trăim aşa, într-adevăr putem spune că suntem la o şcoală de reeducare aici în acest trup, care totuşi ne mai pune şi nişte limite umane sau sociale în faţa agresiunilor noastre. Dacă n-ar fi legile sociale, bolile, mustrarea conştiinţei sau mustrările celor din jur, oare ne-am putea opri vreodată din agresarea noasră?
Îmi agresez trupul, ori de câte ori fac excese, îl îndop şi beau peste măsură. Sau muncesc fizic până la epuizare. Sau nu fac efort fizic şi mişcare mai deloc. Sau mănânc pe fugă. Sau caut cu lumânarea excesele sexuale şi mă vlăguiesc trupeşte. Sau nu am grijă deloc de acest trup într-un fel sau altul. Când îmi bat joc de el, îmi bat joc de divinitatea care mi-a oferit în dar acest trup sănătos. Aşadar, îmi bat joc chiar şi de darul în sine.
Îmi agresez mintea, ori de câte ori încep să rulez gânduri negative şi întunecate, ca într-o morişcă ce nu se mai poate opri. Ce opreşte oare acestă morişcă şi minte de maimuţă? Un gând conştient pozitiv şi luminos, un gând de susţinere, face ca această morişcă să se oprească. Dacă faci asta foarte rar, gândul transmis sporadic nu va avea destulă putere ca să oprească această morişcă decât pentru un timp foarte scurt, după care aceasta va reporni iarăşi. Dar dacă sunt conştient cât mai des, ea îşi pierde puterea şi nu îşi va mai lua avânt decât doar arareori, atunci când mai uit de mine însumi
Îmi agresez sufletul, ori de câte ori privesc la ceva ce mă tulbură sau îmi răscoală patimile şi simţurile. Când ascult cuvinte sau sunete care nu îmi sunt propice fiinţei mele. Când mă descurajez şi încep să deznădăjduiesc. Când mă cert cu unul sau altul, încercând cu orice preţ să mă impun şi să domin. Când aştept cu mare stoicism ceva sau pe cineva, în loc de a face eu singur un pas către el. Când confund răbdarea cu resemnarea şi încetez să îmi mai cultiv menirea pentru care am venit aici. Mă agresez sufleteşte şi când port discuţii şi polemici în contradictoriu, căutând dreptatea numai şi numai la mine.
Mă agresez când mă ridic dimineaţa fără nici un chef şi fără nici o tragere de inimă, gândindu-mă în sinea mea că iarăşi voi merge spre un job care nu e pentru mine. Că iarăşi voi da de acelaşi şef care se comportă cu mine ca un mic dictator. Nu am curaj să îi spun în faţă nimic, dar îl bârfesc cu colegii şi scrăşnesc din dinţi împotriva lui, alegând de fapt, iar să mă agresez pe mine însumi.
Mă agresez când simt nevoia să mă exprim pe la aceste postări scrise, dar nu o fac pentru că ţin mai mult la frica mea de penibil decât să îmi asum câteva cuvinte. Şi uneori prind puţin curaj, dar nu trece mult şi iar îmi calc pe suflet ştergând acel comment. Şi iar înaintez un pas, şi iar mă retrag doi înapoi. De multe ori nu sunt de acord cu ce scrie omul ăsta, dar nu am destul curaj să intervin, cine ştie oare cum mă va judeca? Dar de ce ar conta aşa mult pentru tine judecata lui, de ce nu ar conta mai mult propria ta judecată şi propriul tău raţionament?
Mă agresez când mă învinovăţesc pentru tot felul de alegeri trecute şi pentru ce am simţit odinioară. Şi începe să îmi pară rău şi pic iar în nostalgie. O fac pentru că îmi place să îmi scad vibraţia cu bună ştiinţă când refuz prezentul şi iarăşi mă întorc înapoi. O fac pentru că mă simt vinovat şi încă nu m-am iertat, astfel încât trecutul are mare putere asupra mea. Dar nu mă pot ierta aşa uşor pentru rănile provocate mie şi celorlalţi. Cineva trebuie să sufere şi n-a mai rămas nimeni disponibil în peisaj, decât numai eu însumi. Sufăr pentru că aleg să nu fac absolut nimic constructiv de a mă apropia cu împăcare faţă de acest trecut. Oare e mai dulce suferinţa şi masochismul spiritual decât iertarea şi împăcarea?
Mă agresez şi în mediul virtual, când îmi ascund identitatea, adevăratul nume sau adevărata mea faţă. Când aleg să fug de mine, iarăşi aleg frica şi îmi reprim divinul din mine, deşi încerc din răsputeri să mă justific în faţa acestei alegeri. Mă autosugestionez că numele meu nu e important, că faţa mea şi ochii mei nu sunt importanţi. Dar cum poţi crede asta, când tu faci parte dintr-un întreg şi o trinitate sacră există şi în tine prin trup, minte şi suflet? Oare eşti doar trup, eşti numai minte sau numai suflet? Eşti toate acestea la un loc în forma materială în care ai ales să vii pe pământ. Aşa că nu fă disocieri zadarnice între aceste trei părţi care îţi reunesc şi îţi întregesc fiinţa. Nu căuta pretexte şi justificări în a te ascunde de cine eşti tu cu adevărat. Fiind de partea ta doar cu jumătăţi de măsură, vei rămâne surprins atunci când viaţa te va rasplăti doar cu jumătăţi de măsură.
În final, orice agresiune pe care aleg să o fac faţă de mine însumi, mă duce implicit către mila de sine. Când începe să îmi fie milă de mine, devin golit pe interior pentru că toată puterea spiritului meu iese afară, căci ea nu poate face pact cu mila de sine. Dar dacă îmi chem spiritul înapoi, el va lua şi va azvârli în afară această milă cu care spiritul nu se poate împăca absolut deloc. Mila de sine te face slab şi defensiv, te face mototol şi îndoielnic. Pe când spiritul tău nu se recunoaşte deloc nici în defensivă, dar nici în agresiune. Ci în compasiune, în credinţă, în lumină!

joi, 5 februarie 2015

În liniştea pădurii


Astăzi am făcut ochi devreme, simţind natura cum mă cheamă la ea. Am o relaţie foarte specială cu pădurea şi adeseori spiritul mă îndeamnă să mă urnesc din loc pentru a ajunge în mijlocul ei. Aşa că în această dimineaţă, privind pe fereastră, simt că voi pleca devreme către pădurea mea. Dar nu mă grăbesc. Îmi sorb cafeaua pe îndelete. Niciodată nu mă grăbesc în timp ce-mi beau cafeaua, ador acest tabiet de dimineaţă, face parte din fiinţa mea. Toată ziua în curs care tocmai stă să înceapă, mi se înfiripă sub aburii cafelei care e neapărat nevoie să fie fierbinte, altfel veşnica mea siestă nu mai are acelaşi farmec.
Plec nerăbdător şi abia aştept să ies din oraş. Acum tot e vacanţă şi traficul e puţin mai aerisit la prima oră. Privesc oamenii de la volan şi îmi par tare împovăraţi şi îngânduraţi. Agitaţi să ajungă care încotro. Mă strădui cumva să ies cât mai repede din acest vortex uneori atât de sufocant pentru mine. Într-un final, las oraşul în urmă şi înaintez prin primul sat în drumul meu. Mereu când trec prin sate, simt că intru în altă dimensiune şi încetinesc subit. Îmi place să privesc în stânga şi în dreapta la gardurile, casele, animalele şi ţăranii pe lângă care trec. Sunt puţini la această oră, mult prea matinală chiar şi pentru ei. Îmi place să stau uneori în mijlocul lor, îmi place să simt pulsul autentic al vieţii pe care mi-l dă satul şi ţăranii. Dar acum nu am timp de oprit, pentru că timpul e destul de limitat pentru extravaganţa mea aflată în curs. Străbat aşadar satul, îl las undeva în spate şi încep să urc către culmea dealului. Şi urc şi tot urc pe serpentinele care taie pădurea. Privind în jur, observ cu bucurie pâlcurile de zăpadă, ceea ce în oraş nu prea mai sunt. Ajung în culmea dealului, apoi cobor uşor, intru pe o mică porţiune mai deschisă şi opresc.
Cobor şi o iau la pas pe lângă poala pădurii. Frigul mă izbeşte în faţă dar asta şi vroiam, pentru că e un sentiment atât de plăcut. Dar fac doar câţiva paşi şi mă întorc să verific dacă am închis-o sau nu. Dar parcă ce mai conta dacă rămânea deschisă, în pustietatea asta, nici ţipenie de om. De fapt, chiar nu am chef să mă întâlnesc cu absolut nimeni, pentru că această întâlnire magică e una doar cu mine însumi. Aşa că transmit dorinţa mea universului care îmi ascultă doleanţa, astfel încât atâta timp cât am hălăduit prin coclauri, nu am văzut nici o faţă de om. Şi merg, urc şi înaintez. Sub tălpi, pământul e îngheţat şi am senzaţia că păşesc pe un covor moale de frunze acoperite cu un strat de zăpadă. E o senzaţie de nedescris în cuvinte, ca şi cum natura mă primeşte în mijlocul ei cu drag şi-mi urează un bun venit. Acest loc are pentru mine ceva atât de mistic în el, încât aproape zilnic mi se face un dor nebun să revin.
Urc pe la marginea pădurii ca pe o rută ocolitoare care mă duce exact deasupra unei uriaşe poieniţe. Din când în când mă opresc ca să ascult tăcerea care parcă e perturbată puţin de zgomotul paşilor mei. Între timp s-au trezit şi păsările care cu toate au început cântarea lor. Ciocănitorile nu se lasă nici ele mai prejos şi îşi încep staccato-ul lor unic. Pentru a ajunge deasupra acelei minunate poieni, am de urcat mult. Atunci când obosesc, mă mai apropii de câte un copac mai solid şi îl iau în braţe până ce ating cu nasul trunchiul lor. Vorbesc cu câte unul şi fiecare îmi răspunde în felul lui. Ştiu că fiecare dintre ei e conectat la câte un elemental, adică la o entitate care are rostul de a întreţine natura în parte, cât mai vie. Fiecare plantă şi tot ce e înrădăcinat în pământ ca de la sursa vieţii, are un astfel de elemental în grija sa. E un schimb energetic între ei şi natură.
Când ajung sus, priveliştea încă îmi taie răsuflarea chiar şi acum după atâtea urcuşuri pe aici. Soarele mă învăluie şi mă încălzeşte, spunându-mi şi el în felul său „bună dimineaţa”. Nu am mai văzut de mult soarele, dar de pe acestă colină, îl percep în toată splendoarea. Privesc în depărtare de sus şi privirea mi se duce undeva departe, după alte şi alte coline şi dealuri care se aştern mai jos . Poiana de sub mine e uriaşă şi adeseori m-am întrebat cum de s-a putut forma atât de perfect. Din nefericire, oamenii între timp au arat-o deşi nu au cultivat absolut nimic pe ea. Acum e toată acoperită de zăpadă, aşa că îmi pare bine că nu mai văd lucrarea omului în dizarmonie cu natura. Văd în schimb, stoluri de vrăbiuţe care se joacă în soare deasupra acestei văi. Toată natura prinde viaţă sub ochii mei. Rămân aici o perioadă şi respir cât mai adânc. Inspir puternic pe nas şi expir pe gură. Aerul rece îmi face atât de bine încât cu greu mă desprind din starea asta şi încep uşor să cobor pe cealaltă parte ocolitoare. Nu văd paşi de om prin zăpadă, dar foarte multe urme de animăluţe pe care uneori le-am mai văzut pe aici: iepuri, vulpi şi căprioare. În timp ce cobor, mă abat prin pădurea de salcâmi şi ascult tăcerea sa. Iarna, aici nu se aude decât propria ta respiraţie, ciocănitorile şi arborii care mai trosnesc.
Mă îmbarchez din nou, ies iarăşi la stradă şi urc pe patru roţi până într-alt loc pe care vreau să îl mai revăd. Apoi iarăşi opresc şi o iau iarăşi la pas. Aici urcuşul e foarte lin. Înaintez prin pădure spre o altă vale care mă duce într-o zonă cu arbori de tei. Dar nu pot înainta prea mult. Soarele dezgheaţă pământul şi devine puţin alunecos pe porţiunile unde zăpada s-a topit. Aşa că n-am încotro şi mă opresc, dar voi reveni când se va usca totul la primăvară. Privesc şi la această vale şi încerc pe cât pot să îmi dizolv toată agitaţia lăuntrică, mentală şi simţuală în liniştea pădurii. Dar telefonul sună şi liniştea mi se risipeşte într-o clipă. Am uitat să-l închid, iar să intri cu telefonul deschis într-o pădure e o adevărată blasfemie. Însă oricât de aerian aş fi, presiunea socială nu ştie de glumă şi nu vrea să recunoască prea mult timp excentricul din mine. Cele două ore s-au epuizat ca prin farmec. Revin în social, dar gândul şi sufletul îmi sunt conectate tot la natură. Însă pentru moment cel puţin, m-am reîncărcat. Când bateriile energetice mi se vor consuma, voi reveni iarăşi.
Dar deocamdată revin în faţa monitorului şi starea de bine pe care o am acum, o dau mai departe, hotărându-mă să vă iau şi pe voi cu mine în călătoria mea. Deasupra tastaturii, degetele mi se precipită care încotro şi încep să valseze, creând pe ritmul tastelor, cuvinte din suflet adunate şi înapoi la oameni date...

marți, 3 februarie 2015

Cum funcţionează legea atracţiei


De o parte, se află un puternic generator care se numeşte FRICA.
Din frică se nasc toate „odraslele” condiţionării negative. Astfel încât imediat după frică, apare dezbinarea lăuntrică. Care la rândul ei naşte în om conflictul interior.
Din conflict se insinuează mândria care îţi şopteşte că dreptatea e numai şi numai la tine. Aceasta nu are linişte până nu strânge mulţi adepţi în jurul ei care vor ţine cu dinţii de crezul lor. Aceştia se vor aduna unii cu alţii şi vor pune bazele unei noi dogme. Dogma atrage la rândul ei prin promisiuni şi manipulare. Promisiunile captează interesul şi vor atrage mulţmile înfometate după „minuni”. Mulţimile se vor îmbulzi şi se vor călca în picioare pentru a apuca măcar o fărâmă din ceea ce li se promite. Acestea vor emite gânduri ego-centrice din care se vor naşte ranchiuna şi invidia asupra celor care nu sunt de partea lor. Iar dacă nu sunt de partea lor, cu siguranţă sunt împotrivă, iar dacă nu adună împreună cu ei, doar risipesc. De aici pleacă vrajba dintre oameni care au crezuri diferite. Odată vrajba instalată, apar ameninţările. Ultimatumurile sunt trimise. Dar ele nu fac decât să aţâţe şi mai mult ura şi ego-urile, între timp mărite atât de mult încât au devenit adevăraţi monştri care înghit toate părerile ce le sunt potrivnice. Lănciile sunt ascuţite, săbiile sunt scoase şi ele din teacă, iar securea războiului e aruncată cu brutalitate împotriva celor care nu sunt de aceaşi parte cu ei. Războiul începe. În el intră cine vrea...şi scapă cine poate...
De cealaltă parte, se află însă un mai puternic generator care se numeşte IUBIREA.
Omul vine în viaţă şi se naşte din iubire. Iubirea îi dăruieşte omului viaţa. Aceasta îi este oferită ca un dar şi nu ca o corvoadă. Când omul realizează ce minunat dar are pe mâini, începe să-şi modeleze propria viaţă dându-i formă şi sculptând-o prin gândurile luminoase şi creaţii materializate. Acestea atrag la rândul lor creatorii care îşi manifestă originalitatea prin creaţiile lor unice. Cu fiecare creaţie materializată, creşte în ei vibraţia la o frecvenţă din ce în ce mai înaltă. Odată cu vibraţia înaltă, inspiraţia le dă târcoale permanent, pentru că inspiraţia e de natură divină şi ea este accesată de către minţile deschise prin care divinitatea se manifestă ca printr-un canal de trecere din formă de energie pură, în formă finită materială. Creatorii au înţeles că sunt aici ca să aducă inspiraţia divină pe pământ, împărtăşind-o printre oamenii care doresc să o primească. Inspiraţia doar celor deschişi li se adresează, pentru că în cei care se alimentează de la celălalt generator(al fricii), ea nu poate pătrunde, căci acolo nu îi este permis să pătrundă. Apoi după ce chiar şi cea mai mică creaţie e materializată, sporeşte bucuria, încrederea şi respectul de sine. Acestea se măresc pe măsură ce sunt susţinute de către cei care se bucură şi contemplă împreună creaţia respectivă. Bucuria aduce cu ea şi mai mult entuziasm, care odată activat nu mai poate fi ascuns sub obroc, ci este arătat la lumină. Cei care vor pricepe cum stau lucrurile, vor veni şi ei spre aceştia cu bucurie şi entuziasm. Odată reţeaua neuronală activată, unii ca aceştia vor atrage în realitatea lor doar oameni de aceeaşi frecvenţă cu vibraţia lor, care se vor bucura unii de alţii, şi care-şi vor împărtăşi entuziasmul tuturor. Însă atunci când apar perturbări prin anumiţi oameni care le zdruncină puţin fiinţa, înseamnă că aceştia pur şi simplu le arată indirect ce conflict lăuntric îşi mai au de rezolvat. Căci omul nu este perfect niciodată, dar tinde către stările de conştiinţă mai înalte chiar dacă uneori mai poate cădea şi de acolo.
Omul tânjeşte după divinitatea sa de care mai uită uneori. Când uită, se formează o mică breşă în el care dă voie patimilor lumeşti să se înfiripe la început ca nişte pui hrăniţi şi adăpaţi, ce odată cu trecerea timpului se transformă în lanţuri. Şi atunci apare duplicitatea şi compromisul, adică conflictul interior începe iarăşi să se manifeste şi din iubire este atras iarăşi către frică.
Legea atracţiei e şi ea doar o etichetă umană, însă de fapt e o lege universal valabilă aici pe pământ şi poate nu numai. E logic că nu poţi primi ceva curat, dacă nu dărui şi nu te dărui curat. Ceea ce semeni, aceea vei şi culege mai devreme sau mai târziu.

Semănătorii de gânduri luminoase


Ieşit-au semănătorii din astral să semene gânduri luminoase în minţile pământenilor, căutând minţi deschise şi fertile. Astfel încât, ei trimit inspiraţiile care nişte raze luminoase, iar unde există o mică deschidere, acestea intră şi îşi fac acolo un mic locaş. Uneori se întâmplă ca inspiraţiile să le primească o multitudine de oameni şi astfel pentru un timp să existe o similaritate în artă, ştiinţă, sau alte domenii.
Şi pe când semănau ei, unele gânduri au căzut pe lângă drum. Au venit mulţi oameni atunci, de prin toate părţile ca să le culeagă văzând gândurile luminoase care se vroiau adunate. Aceştia s-au grăbit să le adune, iar apoi şi le-au implantat în propria minte. Şi au fost ei foarte entuziaşti, dar asta doar pentru foarte scurt timp. Aceştia erau genul de oameni refractari la tot ce înseamnă “spiritual”, dar foarte atraşi de tot ce înseamnă “material”. Vâzând ei lumina acestor inspiraţii, s-au gândit dacă nu ar putea profita de pe urma lor. Dar observând că nu obţin nimic din ce îşi doresc, au renunţat la ele şi şi-au văzut în continuare de treaba şi afacerile lor.
Alte gânduri şi inspiraţii au căzut pe un loc pietros, fără pământ mult. La acestea au venit alţi oameni şi le-au cules. Şi aceştia, ca şi ceilalţi, erau foarte euforici de noile lor gânduri, dar bucuria nu a ţinut prea mult. Deşi găsiseră puţin loc să se înfiripe şi să capete rădăcini în mintea lor, nu peste mult timp au început ca aceste gânduri noi să se usuce. Aceştia erau genul de oameni îndoielnici, care trăiau mereu în dualitate. Ba o zi se rugau de prin ceasloave, ba o zi mai urmăreau câte ceva spiritual, ba mai mergeau pe la biserică, ba pe la un curs sau câte-un seminar, ba ascultau de câte-un popă, ba ascultau de vreun “maestru”, dar nu erau convinşi cum stau lucrurile nici într-o parte, nici în alta, pentru că de fapt nu erau mai deloc sinceri cu ei înşişi în căutarea lor. Uneori experimentau câte ceva practic, dar nu trecea mult şi frica îi prindea din urmă, căzând iarăşi în idolatrie. Aceştia şi-au plantat unele gânduri luminoase, dar au uitat să aibă grijă de ele şi să le cultive, astfel încât, ignoranţa, lenea, inconstanţa şi îndoiala au reuşit fără efort să le usuce.
Alte gânduri, au căzut printre spini. Şi pe acestea s-a găsit cine să le culeagă. Şi au fost şi ele implantate în mintea culegătorilor. Şi ei fiind puţin mai harnici ca cei de dinainte, au curăţat câte o parte din mintea lor şi din programele învechite cu care singuri de-a lungul vieţii s-au condiţionat negativ, dar nu au curăţat-o în întregime. Aceştia erau oameni curioşi din fire, aveau înclinaţii spirituale, citeau cărţi, purtau discuţii înalte, dar totul era doar la nivel teoretic. Adică ştiau calea, dar nu mergeau pe ea. Astfel încât, nu după multă vreme, peste gândurile luminoase nou implantate, a năvălit plictiseala şi indolenţa, iar omul nostru, nemaiocupându-se să-şi întărească convingerile şi să-şi materializeze inspiraţiile, a uitat rapid de ele, iar grija vieţii de zi cu zi le-a uscat şi pe acestea, căci de la teorie la practică e cale lungă de parcurs.
Alte gânduri luminoase au căzut pe pământ bun şi curat. Pe acestea însă foarte puţini oameni s-au găsit să le culeagă. Erau doar cei care experimentau fără frică şi învăţau permanent câte ceva din experienţele lor. Erau cei care înţeleseseră cine sunt şi pentru ce au venit pe această planetă. Erau cei care alegeau, schimbau, cădeau şi se ridicau. Aceştia mai întâi şi-au curăţat toate buruienile din propria minte, adică toate gândurile negative şi întunecate, toate programele primite fără discernământ din frică de la unii sau de la alţii, după care abia pe urmă şi le-au implantat pe cele noi, pentru a nu putea fi înăbuşite de cele vechi.
Iar după ce le-au implantat pe acestea, au avut grijă de ele în fiecare zi şi chiar în fiecare clipă, nu doar când şi când. Astfel crescând ele, au prins rădăcini adânci şi nici un hoţ real sau virtual nu se mai putea apropia de ele, căci au prins fundament solid, prinzând rădăcini în baza adevărului care nu mai putea fi tăgăduit, căci era clădit pe propria experienţă.
Şi crescând ele puţin câte puţin în fiecare zi, au început să dea roade după un timp, fiecare după sămânţa sa: un gând a rodit iubirea, altul puterea, unul frumuseţea, altul cunoaşterea, unul compasiunea, altul înţelepciunea, unul entuziasmul, altul discernământul, unul răbdarea, altul bucuria....

luni, 2 februarie 2015

De fiecare dată…


De fiecare dată când nu eşti autentic în ceea ce faci, te compromiţi, te dezbini lăuntric, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când emiţi răutăţi gratuite, îţi pierzi liniştea, te tulburi în zadar, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când critici doar de dragul de a critica pe cineva făra ca să încerci să-l înţelegi şi fără să urmăreşti ceva constructiv, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când îţi reprimi nevoia de a te manifesta exact aşa cum eşti, devii tot mai defensiv şi aduni frustrări cu nemiluita, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când te sabotează penibilul şi îţi sufoci nevoia de exprimare, te raportezi cu frică la ceilalţi, nu ţii seama de unicitatea şi de valoarea ta, şi astfel îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când eşti duplicitar in faţa altora, uiţi de tine şi te însoţeşti cu falsitatea şi compromisul, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când atitudinea ta nu e în concordanţă cu starea ta sufletească, când nu trăieşti aşa cum simţi şi aşa cum gândeşti, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când transformi minciuna în adevăr şi adevărul în minciună, căutând cumva să atragi de partea ta unele minţi mai slabe, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când sinele tău îţi spune una, iar tu faci exact invers doar pentru că nu ai destul curaj să îţi asumi o alegere, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi...
De fiecare dată când eviţi anumiţi oameni sau te faci că nu-i vezi, comportându-te astfel cu trufie şi mândrie în acelaşi timp, chemi frica iarăşi către tine, îţi calci pe suflet şi te trădezi pe tine însuţi…
Însă de fiecare dată când te apropii cu răbdare, cu atenţie şi cu iubire faţă de tine însuţi, mai urci o treaptă şi mai înveţi încă o nouă lecţie…
De fiecare dată când începi să fii tot mai conştient de tot ceea ce se întâmplă în tine şi în jurul tău, mai urci o treaptă şi mai înveţi încă o nouă lecţie…
De fiecare dată când simţi că te destabilizezi nervos înăuntru pe moment, dar totuşi nu rămâi ancorat toată ziua în această stare fugitivă şi te întorci iarăşi la tine însuţi, mai urci o treaptă şi mai înveţi încă o nouă lecţie…
De fiecare dată când accepţi că ai nevoie de o schimbare ca de aer şi începi să faci paşi mărunţi şi totuşi siguri către o nouă etapă în viaţa ta, mai urci o treaptă şi mai înveţi încă o nouă lecţie…
De fiecare dată când alegi să spui ceea ce este “da” sau “nu” pentru tine, fără să ţii cont de gura lumii care poate te va judeca pentru credinţa ta, mai urci o treaptă şi mai înveţi încă o nouă lecţie…
De fiecare dată când îţi dezvălui identitatea cea din momentul prezent şi nu cea a unui moment trecut şi îngropat care acum nu mai are absolut nici o valoare, mai urci o treaptă şi mai înveţi încă o nouă lecţie…
De fiecare dată când te deschizi şi la alte păreri diferite faţă de ale tale, când asculţi şi oameni diferiţi faţă de tine, când citeşti cu respect opinii diferite de opiniile tale, mai urci o treaptă şi mai înveţi încă o nouă lecţie…
De fiecare dată când oamenii te vor lovi pentru că nu îţi mai suportă mentalitatea şi felul tău de a fi, nu rămâne prins şi surprins în cursa descurajării, ci revino şi ridică-te, onoreză-te şi binecuvintează-te singur. Mulţumeşte-le chiar pentru îmbrâncelile lor, căci călindu-te aşa, începi să te iubeşti şi mai mult, să te cunoşti şi mai mult, să îţi consolidezi crezul tău şi mai mult.
Răutatea oamenilor de multe ori e un instrument paradoxal cu care lucrează universul în favoarea noastră, ca o motivare în plus de a ieşi dintr-o stare inertă şi e ca o trambulină mascată spre a ne creşte şi mai mult respectul de sine!

duminică, 1 februarie 2015

Mulţi ştiu calea dar nu toţi merg pe ea



Multi ştiu calea dar nu toţi merg pe ea, căci dacă ar merge pe ea și s-ar iubi cu adevărat pe ei înșiși, nu s-ar mai autosabota nici măcar în glumă prin cuvinte de frecvenţă joasă ca păcătos, neputincios, ticălos sau nevrednic...
Mulţi predau lecţii de viaţă citite de prin cărţi, dar puţini au puterea să îşi facă cunoscută propria experienţă de viaţă, chiar dacă a fost una plină de greşeli, de răni şi de examene iarăşi şi iarăşi ratate...
Mulţi înţeleg adevărul vieţii dar nu toţi şi-l impropriază practic în viaţa de zi cu zi, căci nu sunt dispuşi să şi testeze acest adevăr şi să-l pună în balanţa cotidianului, de frică ca nu cumva adevărul lor să fie dovedit a fi doar minciună…
Mulţi au vorbit şi scris tomuri întregi despre chipul şi asemănarea divinităţii, dar extrem de puţini ar putea să afirme că îşi trăiesc propria viaţă doar după chipul şi asemănarea lor înşişi…
Mulţi cunosc lucruri teoretice despre spiritualitate, dar la primul impas care le zdruncină realitatea, uită subit ceea ce doar au cunoscut fără să experimenteze, iar după ce zdruncinătura a trecut, se vor identifica cu dezamăgirea spirituală şi vor ţipa în gura mare că totul e o minciună, uitând de faptul că simpla teorie neexperimentată, nu e decât o altă părere care doar umple văzduhul de cuvinte…
Mulţi pot susţine tratate întregi despre minte, suflet şi trup, care mai de care mai filozofice şi mai alambicate, dar la primul faliment financiar se surprind falimentaţi şi spiritual în acelaşi timp…
Mulţi urmează un ritual religios până la ultima literă, dar puţine dintre aceste minţi blocate şi habotnice, pot discerne între o litanie emoţională ce ţine de tipic şi adevărata rugăciune care ţine doar de spirit…
Mulţi predică iubirea necondiţionată şi par a fi ceva în ochii celorlalţi, dar dacă le observi atitudinea îngâmfată de dincolo de vorbe, vei percepe exact cine sunt cu adevărat atunci când îi vei contra sau când îi vei peria, privind cum îşi schimbă imediat atitudinea cameleonică în faţa ta…

Mulți trăiesc permanent doar în stări de vibrație foarte joasă pentru că încă nu s-au cunoscut și încă nu și-au reîntregit ființa care odată recunoscută, nu ar mai permite oricui să capete drepturi asupra sa perturbând-o, ci ar rămâne mereu întregi în iubire față de ea, chiar dacă viața uneori îi mai doboară, chiar dacă uneori ego-ul îi mai trădează... 
Mulţi se autoamăgesc că nu au timp şi un loc anume ca să lucreze cu ei înşişi, şi tot se conving de asta doar pentru a se justifica în a nu face nimic, dar nu pot recunoaște în schimb că lucrul cu tine însuţi nu necesită nici un timp şi nici un loc anume, ci doar să fii cât mai conştient de stările tale acolo unde eşti şi în timpul prezent în care te afli…
Mulţi nu îşi doresc nici măcar un copil, de frică ca nu cumva acesta să îi scoată din zona de confort, dar nu realizează că printr-un copil începi să te cunoşti cu adevărat pe tine însuți şi să-ţi retrăieşti pe un nivel conștient copilăria, având astfel ocazia de a remedia şi vindeca vechile traume, abuzuri sau răni care poate  te-au marcat odinioară…
Mulţi bărbaţi se înfoaie ca nişte cocoşi atunci când vor neapărat să impresioneze o femeie etalându-şi în faţa ei manierele gentile, vorbele mieroase  şi spiritul, dar după ce o cuceresc, toate acestea se evaporă rapid şi rămâne în mulţi dintre ei doar instinctul…
Multe femei singure îşi doresc cu disperare un bărbat lângă ele prin care să uite de singurătatea lor, dar o femeie deşteaptă şi trecută prin viaţă ştie că nu orice mascul se poate numi bărbat, astfel încât acceptă mai bine singurătatea decât încă un nou surogat…