miercuri, 30 martie 2016

Totul este lumină!





Dacă te-ai întreba pe tine însuţi de ce te-ai născut şi pentru ce ai venit aici, ţi-ai putea răspunde fără nici cea mai mică urmă de îndoială la întrebarea asta? Dacă îţi poţi răspunde fără să stai pe gânduri, înseamnă că dărui şi te dărui neîncetat fără să simţi oboseală în tot ceea ce faci. Dacă încă nu-ţi  poţi răspunde acum, poate că vei ajunge la acest răspuns mai devreme sau mai târziu, în funcţie de dorinţa ta sinceră de a afla acest răspuns. E important să afli acest răspuns, căci fără el viaţa ta pare un non-sens şi o pierdere de vreme. Cu cât afli răspunsul mai repede, cu atât mai mult câştigi timp. Iar viaţa ta nu va mai fi nicicând aceeaşi!

Unii, foarte puţini, au aflat acest răspuns şi ei sunt cei mai fericiţi oameni. Alţii, doar îl intuiesc şi simt că ceea ce fac, chiar le este menit să facă. Ei nu îşi pun prea multe întrebări şi nici nu caută răspunsuri. Dar dacă simţi că îţi este bine în ceea ce faci zilnic, nu încerca să ieşi din acest flux de conştiinţă, nu lăsa mintea să te fure şi să te tragă afară din fluxul tău. Rămâi acolo, experimentează acolo, creează cât poţi de mult acolo, unde vibraţia ta pulsează şi unde simţi că efectiv capeţi cea mai multă energie, dăruindu-te!

Totul capătă un nou sens când realizezi că aici, în realitatea ta, este doar lumină. Şi în realitatea mea este doar lumină. Şi în realitatea vecinului tău este doar lumină. Dacă ai putea înţelege asta cu ochii spiritului nu ai mai putea judeca pe absolut nimeni, nu te-ai mai putea judeca nici măcar tu pe tine însuţi. Pentru că ai realiza subit că nu ai mai avea ce să judeci privind la ceilalţi şi la alegerile lor. Dacă ai lua un copil de grădiniţă, unul de gimnaziu şi unul de liceu, punându-i unul lângă altul, ai putea judeca copilul de grădiniţă că nu ştie tabla înmulţirii, pe cel de gimnaziu că nu ştie încă analiză matematică şi pe cel de liceu că încă nu a învăţat mai ştiu eu ce fel de matematici superioare? N-ar avea nici un sens, nu-i aşa? Pentru că fiecare din aceşti copii vor învăţa aceste lucruri la timpul lor, doar dacă vor fi capabili să le înveţe şi dacă simt nevoia să o facă cât mai în profunzime.  

Aşa şi noi oamenii, spiritual vorbind, ne aflăm efectiv pe vibraţii de suflet diferite. Sau dacă sună mai frumos pentru tine, poţi spune că sunt suflete tinere şi bătrâne, evoluate sau mai puţin evoluate. Când un pahar este umplut, ele este desăvârşit, indiferent de mărimea lui. Însă oricum am crede că suntem, ne aflăm fiecare dintre noi pe o anumită vibraţie, în acest aici, în acest acum. Iar această vibraţie este lumina ta pe care poţi varia cât de mult simţi nevoia. De fapt, chiar pentru asta ai venit, ca să experimentezi pe această vibraţie şi în această lumină, cât de mult poţi posibil. Şi poţi foarte mult să faci pe vibraţia ta, dar bineânţeles, vei avea mereu provocarea ego-ului care nu vrea cu nici un chip să-l scoţi din zona lui de confort unde e cald şi bine, dar nimic semnnificativ nu se petrece în evoluţia sufletului tău.

Când te mişti doar în lumina ta, te simţi suveranul propriei tale realităţi. Când ieşi din această lumină, te simţi oarecum debusolat şi rătăcit. Vi s-a întâmplat vreodată? Tuturor ni s-a întâmplat, mai mult sau mai puţin, să rătăcim drumul şi să ne simţim ca pierduţi în peisaj. Dar atunci când îţi pierzi busola şi rătăceşti, ceva în interiorul tău îţi va readuce aminte să te întorci din nou în lumina ta, căci în afara ei nu mai eşti tu. Iar când ţi se întâmplă asta vei simţi goliciune, sfârşeală, îndoială şi multă frică. Iar pe tine ca lucrător în lumina ta, nu te pot caracteriza aceste stări alterate dar ţi se întâmplă pentru simplu fapt că faci alegeri din ego şi nu din inimă.

Şi ce înseamnă să faci alegeri din inimă? Înseamnă să intri în akasha inimi tale şi să cauţi răspunsuri autentice pentru tine, nu doar răspunsuri speculative şi presupuneri pe care le vei găsi mereu în afara ta. În această akashă personală a rămas toată amintirea legată de sufletul tău, cine eşti, de unde vii şi pentru ce ai venit. Toate sunt înregistrate acolo şi doar aşteaptă ca ele să fie accesate, ca şi cum ai intra într-o bibliotecă uriaşă căutând un răspuns într-o anumită carte. Crezi că dacă tu nu îţi mai aminteşti mai nimic despre sufletul tău, toate amintirile legate de acesta s-au dizolvat? Nu au cum să se dizolve căci ele sunt ca nişte pachete de energie şi energia este vie şi are propria sa conştiinţă. Dar dacă vei accesa aceste energii în momentele de maximă detaşare, ele îţi vor vorbi prin imagini, prin trăiri sau chiar prin cuvinte. Nu contează cum îţi vor vorbi, ci contează ce vei simţi atunci când vei accesa profunzimea sufletului tău.

Şi cum îţi dai seama dacă te afli pe vibraţia şi în lumina ta? Atunci când simţi magia revărsându-se în viaţa ta. Atunci când viaţa ta capătă nuanţe de poveste. Unii vor spune poate că e imposibil să mai simţi această magie de poveste, plecând în fiecare zi de dimineaţă la un job necreativ care îi scurg de toate puterile şi întorcându-se tocmai seara, având o relaţie cu cineva în care nu mai există susţinere reciprocă, având o grămadă de lipsuri şi de probleme. Când te afli pe acest flux al lipsurilor şi al problemelor, intri într-o altfel de poveste care se transformă în timp într-un film horror la care tu asişti impasibil, te chinui, te frămânţi, te macini şi te plângi, dar nu mişti un deget în favoarea ta, încercând să ieşi din acest spectacol grotesc şi să revii iarăşi pe vibraţia şi în lumina ta. Adică mai pe scurt, doar pierzi timpul în văicăreala ta.

Dar fiind acolo, în lumina ta, eşti ca o albinuţă care culege nectarul din floare în floare şi apoi vine şi-l depozitează din nou în matca sa. Aşa şi tu, ca lucrător în lumina ta, culegi nectarul experienţelor tale şi apoi el se depozitează în matca sufletului tău, de unde absolut nimeni nu ţi-l mai poate fura. Toate experienţele pe care le faci în lumina vibraţiei tale, au ecou şi efectul lor îşi pun amprenta şi în evoluţia ta şi în evoluţia întregului univers, căci şi el evoluează odată cu tine. Acolo e adevărata bucurie, căci totul este lumină în realitatea ta!  

   

marți, 29 martie 2016

Vindecarea emoţională


 Vindecarea emoţională e una din treburile cele mai importante pe care le putem face aici, ca să nu spun că e chiar cea mai importantă. Fără vindecare emoţională, am realizat că pur şi simplu nu poţi da înainte, indiferent câte ai cunoaşte despre orice din acest univers. Fără această vindecare, ai mereu senzaţia că ai căra apă cu o găleată spartă şi până ajungi să verşi apa din ea, găleata se goleşte şi tu rămâi iarăşi şi iarăşi mereu cu mâinile goale. Sau ai senzaţia că ceva te ţine pe loc ca şi cum te-ar sabota acest ceva din umbră. Şi cu cât vrei mai mult să înaintezi, te surprinzi că nu poţi înainta precum vrei. Într-o zi simţi că eşti pe culmi, pentru ca a doua zi euforia şi entuziasmul să se stingă subit. Într-o zi iei o hotărâre care să te centreze pe o perioadă mai lungă sau vrei să scoţi din obiceiurile tale o patimă care te macină şi nu-ţi dă pace, însă a doua zi te surprinzi iarăşi că nu mai ai aceeaşi putere pe care o aveai ieri şi ai senzaţia că ai pierdut ceva de ieri până azi. Are sens? Aţi simţit vreodată aşa ceva?

De ce spun că vindecarea emoţională e ceva ce nu suportă amânare? Pentru că fără ea nu poţi intra decât sporadic pe fluxul misiunii tale, doar când şi când. În restul timpului hălăduieşti mai mult pe lângă acest flux în tot felul de stări alterate care nu te lasă să intri în acest vortex, dacă-l pot numi aşa. Ca să poţi să te împlineşti cât mai mult pe misiunea ta, ai nevoie ca să fii lăsat să îţi faci treaba. Şi ceva nu te va lăsa dacă tu nu eşti încă vindecat de traume, de conflicte, de amintiri neplăcute, de abuzuri fizice sau psihice. Cu toţii am trecut prin asta, mai mult sau mai puţin. Viaţa pe pământ e mereu un du-te vino, între lumini şi umbre. Şi oricât ne-am amăgi că nu avem nevoie de vindecare emoţională, doar încercăm să ne tot minţim precum că suntem oricum nişte făpturi minunate şi nu am mai avea nevoie de nici un adaos, de nici un surplus. Aşa e, tu eşti o fiinţă minunată şi nu ai nevoie de niciun surplus sau adaos. Tot ce ai nevoie ca să trăieşti din întreg, adică din miezul fiinţei tale, este să înlături pur şi simplu reziduriile emoţionale aşternute peste acest miez.

Şi oarecum pare un non-sens, pentru că nu am venit aici ca să ajungem la o vârstă şi apoi să realizăm că avem de lucrat cu noi înşine pentru a ne vindeca emoţional. Dar iaca anii au trecut şi ne surprindem că nu mai avem chef de viaţă şi energie îndeajuns ca să creăm câte ceva nou care să vorbească despre noi înşine şi nu despre altcineva. Despre noi înşine e viaţa noastră aici, nu despre altcineva. Trăim în realitatea noastră proprie, nu a altcuiva. Gândim cu mintea noastră proprie, nu a altcuiva. Simţim cu sufletul nostru unic, nu cu al altcuiva. Dar cu toate astea, încă avem tendinţa de a ne reprima ceea ce suntem cu adevărat. Avem tendinţa de a ne auto-sabota chiar noi înşine, tocmai prin ego-ul nostru. Şi atunci căutăm soluţii cu mintea din ego şi totul pare foarte împovărător când se ajunge aici. Emoţionalul ne surprinde adeseori şi ceea ce îţi aduce aminte că pur şi simplu ai de vindecat câte ceva la tine, e chiar faptul că nu te simţi bine în anumite împrejurări ale vieţii. Ori apare o frică nedesluşită, o panică care nu şti de unde s-o iei, o stare de sfârşeală care te întunecă, o stare de tristeţe care te usucă, spiritual vorbind.  

Deşi nu vindecarea emoţională e scopul vieţii, tocmai pentru a junge la scopul tău e necesară această vindecare. Dar să rămâi mereu pe acest flux al vindecării, iarăşi e o capcană aici. Te vindeci odată şi apoi, gata, nu mai revii. Dar ca să te vindeci, e nevoie să sapi adânc în subconştientul tău, în amintirile tale, în ceea ce simţi sau ce ai simţit de-a lungul timpului. Doar aşa poţi afla cine eşti tu dincolo de sabotarea emoţiilor. Vrem sau nu vrem, credem sau nu credem, toţi dintre noi suntem plini de conflicte emoţionale care mai de care mai subtile. De asta nici nu trăim viaţa ca dintr-un întreg, ci o facem mai mult pe pilot automat în aceeaşi rutină şi blazare care ne sfârşeşte din ce în ce mai mult. Bolile nu sunt doar fizice, de fapt sunt doar boli spirituale cu consecinţe asupra fizicului. Când sufletul boleşte, trupul începe şi el să se ofilească. Dar nici o durere trupească nu are echivalent cu o durere sufletească, nu-i aşa?  

Dar şi vindecarea emoţională are un final. Se ajunge la un final, dar se începe mai apoi un altfel de viaţă. Se renunţă la frică, pentru ca iubirea să înceapă să se manifeste dincolo de teoria „iubirii necondiţionate”. Se elimină penibilul, lăsând creaţia ta să vorbească despre tine la modul autentic, nu doar la un simplu copy-paste. Se elimină ignoranţa, începi să te regăseşti pe tine chiar şi acolo unde mai înainte nu îţi dădeai mare credit. Se elimină puturoşenia, începi să realizezi că fiecare clipă din viaţa ta are ecou în eternitate. Se elimină pierderile de energie care apar din tot felul de bârfe şi  polemici distructive, atunci când îţi dai seama că acestea sunt doar lucruri care nu îţi folosesc la absolut nimic. Şi se elimină mult mai multe, dar numai în urma acestei vindecări emoţionale. Altfel, vei fi mereu atras în anumite capcane emoţionale care iarăşi te vor scoate imediat din fluxul misiunii tale.

Vindecarea emoţională e un traseu pe care fiecare şi-l cunoaşte mult mai bine decât aş putea eu să o fac aici în câteva cuvinte. Dar într-adevăr, esenţa acestui articol este că fără această vindecare, pierdem timpul doar, lăsându-ne mai mereu pradă reacţiilor emoţionale la care suntem supuşi zilnic şi pe care nu reuşim să le depăşim, căci fiecare răspuns ce vine din afara noastră ne atinge şi astfel reacţionăm mereu impulsiv, fără nici o conştientizare a acestor acţiuni care vin din aceste impulsuri.

Aşadar mai întâi te vindeci, iar mai apoi te regăseşti, te ridici, conştientizezi, experimentezi, creezi şi puţin câte puţin începi să evoluezi!  


luni, 28 martie 2016

Dacă aceasta ar fi ultima ta zi pe acest pământ...



V-aţi gândit vreodată cum ar fi dacă ai şti dinainte că astăzi e ultima ta zi pe acest pământ? Sună înfricoşător pentru unii dintre voi? Sună fatidic? Şi totuşi dacă ar fi aşa, ipotetic vorbind, cum ţi-ai trăi această ultimă zi? Ai schimba ceva sau pur şi simplu ai face aceleaşi lucruri pe care le faci în fiecare zi?

Cred că în majoritatea cazurilor, oamenii s-ar opri din zadarnica alergătură la care se supun zilnic pentru ca să le fie mai bine. Ar fi ca o revelaţie spontană precum că ceea ce au crezut toată viaţa că e important, într-o clipă ar cădea în desuetudine, adică cele aşa zis importante s-ar întoarce cu fundul în sus, iar cele cu adevărat importante ar fi percepute într-o cu totul altă lumină. Totul este lumină, dar negura spirituală pe care o tot acumulăm în urma îngrijorărilor şi a temerilor, înlătură această lumină şi lasă omul să intre în iluzia necazurilor închipuite, pentru că asta îşi doreşte, ca melo-drama vieţii sale să fie cât mai vie. Şi melo-drama devine atât de vie încât tot ce înseamnă viaţă la modul autentic, pică în confuzie şi nu mai prezintă interes.

De ce ne agăţăm cu atâta disperare de melo-drama noastră cea de toate zilele? Suferim cumva de masochism? Neplace atât de mult să fim văzuţi ca nişte fiinţe târâtoare ce nu-şi mai găsesc rostul? Suferim cumva de mila de sine şi vrem să-i atragem şi pe ceilalţi în melo-drama noastră? De ce nu încercăm să schimbăm unghiul acestei iluzii, ce ne ţine atât de slabi şi neputincioşi? Ne manipulează cineva din umbră şi noi ca nişte marionete spunem „prezent” fără să avem nici cea mai mică doză de discernământ la ceea ce se întâmplă strict în viaţa noastră? Cine crezi că trage sforile melo-dramei în propria ta viaţă?

Tocmai tu însuţi o faci. Căci nimeni, dar absolut nimeni altcineva, nu are putere asupra ta fără ca tu însuţi să ţi-o predai de bună voie. Iar când îţi predai puterea ta divină din tine, devii credul în faţa oricui doreşte să te manipuleze. Atunci vei da multă importanţă melo-dramei în care te scalzi şi vei căuta să ţi-o hrăneşti ori de câte ori vei mai găsi un nou prilej pentru asta. Vei începe să te gândeşti la tot felul de aiureli care nu fac parte din realitatea ta, din misiunea şi din evoluţia sufletului tău, căci toate acestea nu prezintă interes deloc pentru melo-drama ta. Reptilieni, cenuşii, gri, extratereşti, invazii, războaie inter-galactice şi tot tacâmul. Lista e mult mai lungă. Te-ai mai gândi oare măcar o singură clipă la toate acestea dacă aceasta ar fi ultima ta zi pe acest pământ?       

Cea mai mare greşeală, ca să nu zic prostie, pe care o facem noi, oamenii, de-a lungul vieţii, este că pur şi simplu luăm lucrurile mult prea în serios. Prin asta am trecut şi eu, recunosc. Nu odată, nu de zeci de ori, ci de sute sau mii de ori. Am luat viaţa mult prea în serios, m-am luat pe mine însumi mult prea în serios, am luat oamenii mult prea în serios, l-am luat chiar şi pe dumnezeul meu mult prea în serios. De ce am făcut aşa? Pentru că îmi plăcea melo-drama mea şi o iubeam la nebunie. Îmi plăcea încrâncenarea şi tot ceea ce mă atrăgea către suferinţă, acolo eram şi eu prezent, îngroşând bineînţeles eternul cor al bocitoarelor. Pot râde de toată această prostie melo-dramatică acum? Sigur că pot râde, puteţi şi voi să râdeţi de mine dacă vreţi, puteţi chiar şi mai mult să râdeţi de melo-drama voastră dacă aveţi destul curaj să o faceţi. O invitaţie la râs. Asta aş face dacă aceasta ar fi ultima mea zi pe acest pământ. Aş râde de toate cele pe care le-am crezut o viaţă ca fiind dintre cele mai serioase!

Oamenii care râd sunt consideraţi adeseori ca fiind nebuni, iar cei care tot plâng sunt consideraţi foarte profunzi. Asta e, nimic nou sub soare, de 2000 de ani, paradigma suferinţei încă este la mare preţ! De ce oare am luat-o atât de în serios, de ce oare n-am putea lua-o acum în râs? Pentru că e de tot râsul, absolut tot ceea ce se întâmplă în această viaţă. Dar nimic de condamnat aici, pentru că râsul înseamnă joacă, iar atunci când pierzi acest râs, îţi pierzi joaca, îţi pierzi bucuria şi intri direct în melo-drama ta.
În momentul în care ai afla că aceasta e ultima zi pe pământ, ştii ce ţi s-ar întâmpla de fapt? S-ar trezi la viaţă copilul tău interior! Toată viaţa l-ai ţinut probabil legat şi sufocat în melo-drama ta. Sau nu ai ştiut de el, că ar exista aşa ceva. Sau dacă ai aflat, ai crezut că e doar o metaforă şi cum ai fi putut crede într-o metaforă, nu-i aşa?

Dacă un adult ar afla că aceasta e ultima sa zi, probabil că ar schimba ceva. Adică s-ar opri subit din melo-drama sa. Dacă un copil ar afla acelaşi lucru, nu ar schimba nimic, căci acesta nu se identifică cu această iluzie a suferinţei. Nu o cunoaşte, nu ştie cu ce se mănâncă îngrijorarea, frica, depresia. El ia totul aşa cum îi vine, uneori râde, alteori plânge, dar nu stă niciodată prea mult bosumflat, căci la prima scamatorie a vieţii iar îl va buşi răsul. Aţi văzut cum observă un copil tot ce se întâmplă în jurul lui? Cum le priveşte atent ca şi cum le-ar vedea pe toate pentru prima oară? Cum se apropie de alţi copii fără frica de penibil sau de respingere? Şi chiar de l-ar respinge cineva, nu-şi bate capul, va găsi el pe un altul care-l va accepta!

Dar oamenii maturi, la prima respingere încep să trepideze şi să facă din ţânţar armăsar.De parcă cineva e obligat să te accepte la orice oră din zi şi din noapte. De parcă tu însuţi ai fi obligat să accepţi pe oricine oricând. De ce te agăţi de gândurile toxice precum „acela nu mă mai iubeşte”, „celălalt e indiferent şi nu mă mai căută”, „m-a înşelat cu x sau a fugit cu y”? Pentru că îţi place la nebunie melo-drama ta şi în loc să râzi de toată această prostie, te duci şi verşi lacrimile frustrării gândului „nimeni nu mă iubeşte”. Da sigur,  e şi dator să te iubească cineva, mai ales când ai obiceiul masochist să-ţi dai cu tifla-n cap ori de câte ori ai ocazia.

Aşadar dacă te-am pus pe gânduri măcar o clipită şi te afli acum aici, te întreb pe tine aşa cum m-am întrebat şi pe mine, ce ai face dacă aceasta ar fi ultima ta zi pe acest pământ?


vineri, 25 martie 2016

Jucând şah cu divinitatea




Viaţa se aseamănă cu o partidă de şah, în care de o parte te afli chiar tu, de cealaltă parte se află chiar divinitatea. Acest joc se desfăşoară începând de dimineaţa, din momentul în care faci ochi şi până noaptea când iarăşi i-ai închis. Uneori partidele încep de la prima oră şi se încheie la sfârşitul zilei în curs, alteori se reiau a doua zi de unde au rămas. Uneori mutările se fac repede şi se trece la o nouă partidă, alteori lucrurile stagnează, mutările nu mai vin şi parcă ceva se blochează.

Pentru că viaţa se rezumă la propriile noastre alegeri. La propriile noastre mutări pe tabla de şah. Când se ivesc zorile, ai o infinitate de alegeri pe care le poţi face, o infinitate de oportunităţi, o infinitate de mutări pe care eşti liber să le faci. Paradoxul, e că deşi cam de obicei se fac aceleaşi mutări, mulţi aşteaptă rezultate diferite la mutările lor. Însă divinitatea, ca partener de joc, nu poate fi păcălită, nu poate fi amăgită, nu poate fi trişată. Ea îţi răspunde de fiecare dată în funcţie de mutarea ta. Tu vei fi primul care vei deschide jocul, iar piesele ce îţi revin sunt mereu cele albe, pentru că de fiecare dată ai întîietate, căci liberul tău arbitru e de neatins.

De fiecare dată când te hotărăşti să începi partida, divinitatea începe să trepideze. Dar nu trepidează de frică, ci de bucurie că tu, omule, te-ai decis într-un final să te scoli din reverie, să te aşezi în faţa pieselor, să începi să gândeşti, să cauţi soluţii, să faci un mic efort de a pune mâna pe o piesă şi de a o muta. Iar acest lucru mic în aparenţă, e în realitate un mare act de curaj. Pentru că fiecare mutare, adică fiecare alegere pe care o faci în viaţă, te poate propulsa, sau din contra te poate pune la pământ. Dar chiar căzut fiind, poţi redresa oricând partida şi situaţia ta de viaţă. Divinitatea îţi va respecta dintotdeauna propriile alegeri şi chiar îţi va mulţumi pentru ele, căci cu fiecare alegere, tu ca fiinţă divină, îţi aduci mai mult sau mai puţin contribuţia prin experienţa ta. Astfel încât, experimentând, începi să înţelegi ce e de folos sau nu în realitatea ta, ce se cere cultivat şi ce se cere dat la o parte. Şi astfel, făcând alegeri, ceilalţi vor observa la tine curajul tău şi indirect vor începe şi ei să îşi pună întrebări, să caute şi să găsească soluţii, venind şi ei mai timid la început în faţa tablei de şah, acolo unde partenerul de joc, este veşnic disponibil, veşnic prezent, veşnic doritor să joace încă o nouă partidă cu tine.

Însă când nu faci alegeri, când nu te mişti din somnul raţiunii, când alegi pasivitatea şi resemnarea, nu te aştepta la nimic mai mult decât tot la pasivitate şi resemnare. Nu va veni nimeni să te scoată din starea asta, dacă tu singur nu eşti dispus să ieşi. Căci universul e oglinda ta, e reversul tău lăuntric, e răspunsul care pleacă din tine şi se reflectă în el ca un ecou. Astfel încât, atunci când din tine pleacă nefericire, tristeţe, frustrare, teamă, indiferenţă, nepăsare, toate acestea se reflectă ca într-un ecou în afara ta. Adică credinţele de genul „săracul de mine”, „îmi merit soarta”, „nimeni nu mă iubeşte”, „sunt doar păcătos, rob şi nevrednic”, „sunt vinovat pentru alegerile trecute”, „mi-e frică pentru ziua de mâine”, „mă pedepseşte dumnezeu”, toate astea transmit energie universului care doar va răspunde mereu ca într-un ecou: „Aşa să fie!” Şi aşa şi este.

Dar bucuria divinităţii faţă de noi stă tocmai în bucuria noastră faţă de alegerile pe care luăm decizia să le facem. Când ne ridicăm şi începem să facem câte ceva, atunci divinitatea con-lucrează alături de noi. Şi când spun divinitate, mă gândesc la tot ceea ce aparţine ei şi nu se vede cu ochiul dar se simte cu sufletul. Şi cine va con-lucra alături de tine? Tot ceea ce înseamnă divinitate şi se regăseşte pe vibraţia ta mai înaltă sau mai joasă: ghidul tău spiritual, îngeri, arhangheli, entităţi mai mult sau mai puţin evoluate. Toate fac parte din partida de şah pe care o joci cu întreaga divinitate, nu doar cu o mică parte din ea. Însă nimeni şi nimic nu îţi va lua niciodată liberul arbitru, căci tu aici pe pământ eşti propriul tău suveran. Tu alegi dacă rămâi cu puterea în tine sau ţi-o predai de bunăvoie.

Aşadar, pentru ceea ce se întâmplă acum în realitatea ta, eşti responsabil tu şi nimeni altcineva. Pentru cel cu care trăieşti acum, eşti responsabil, primeşti şi dăruieşti în acelaşi timp. Pentru lipsa ta, eşti responsabil, ai de învăţat chiar din această lipsă, aşa că nu e cazul să o condamni, ci chiar să îi mulţumeşti, căci şi lipsa, şi frica, şi disperarea, pot fi cu adevărat maeştrii tăi deghizaţi. Aşa că toate aceste stări în aparenţă rele, pot fi adevăraţi catalizatori de energie atunci când nu te laşi prăbuşit la pământ. Nimeni nu te va condamna dacă vei cădea, dar dacă nu te ridici cât mai repede, singurul care are de pierdut eşti numai tu. Divinitatea te va aştepta mereu să revii şi să îţi reiei partida şi să muţi în continuare piesele, poate cu mai multă înţelepciune decât până acum. Dar e numai şi numai doar alegerea ta!

Însă atunci când simţi că energia se blochează în tine şi că totul pare că se scufundă în jur, acesta iarăşi e doar un test, căci chiar dacă totul se prăbuşeşte, tu nu te poţi prăbuşi odată cu el. Ceea ce e trecător, doar vine, doar pleacă. Ceea ce e veşnic, rămâne ca prezenţă şi nu pleacă niciodată. De aceea, divinitatea ca partener de joc, are atât de multă răbdare oricând cu tine, pentru că nu există timp şi spaţiu dincolo de tărâmul fizic. Partida de şah cu divinitatea, nu are limite de timp. Răspunsul va veni mereu în funcţie de mutarea ta. Dar dacă faci mereu aceeaşi mutare păguboasă, la ce fel de răspuns diferit te poţi aştepta?

Unii par că stau în faţa pieselor, dar nu vor să mute niciodată primii, ceva în ei s-a blocat şi acea energie se vrea eliberată. Şi cum poţi să o eliberezi dacă nu îţi asumi nimic? Cum poţi înainta dacă nu generezi în afară energia care se vrea materializată? Cine te va înţelege dacă nu comunici, cine te va ajuta dacă alegi doar resemnarea şi aşteptarea? Cine te va îndruma dacă nu te arăţi pe tine aşa cum eşti, cum simţi, cum gândeşti? Dacă ascunzi în tine un mare dar, însă ţi-e frică să-l împărtăşeşti şi să-l arăţi lumii, atunci la ce foloseşte darul tău dacă absolut nimeni nu se poate folosi de el? Vrei doar să fii cuminţenia pământului şi să îţi atribui acest rol defensiv pentru a-ţi justifica alegerea de a nu face nimic? Atunci nu te aştepta ca divinitatea să îţi răspundă la o mişcare pe care tu însuţi nu eşti dispus să o faci.
Fă doar pasul pe scena vieţii şi tot ce înseamnă divinitate ţi se va alătura pe această scenă, unde multe provocări aşteaptă să îţi revină. Ce poate fi mai simplu, mai natural şi mai firesc de atât?

joi, 24 martie 2016

Nu-ţi pierde demnitatea de Om!



Vedeţi cum sună asta cu „demnitatea de om”? Parcă e ceva de la sine înţeles că omul prin natura lui firească poartă cu el o anumită demnitate. E ca şi cum dacă spui „om”, implicit spui „demnitate”. Deci fără demnitate, omul nu mai este om, ci decade din firesc în nefiresc. Câţi dintre noi ne-am pierdut de-a lungul vieţii statutul acesta de Om? Câţi dintre noi ni l-am şi recăpătat înapoi, asta după ce poate că au fost şi momente în viaţă când nu ai avut încotro şi a fost nevoie de un mic-mare compromis pentru a trece puntea suspinelor? Câţi dintre noi nu şi-au călcat demnitatea în picioare doar pentru un trai mai bun?  Câte femei nu şi-au oferit trupurile doar cu gândul de a le fi mai bine copilaşilor lor? Câţi bărbaţi nu şi-au pierdut demnitatea în tot felul de job-uri care erau cu mult sub capacitatea lor? Câţi dintre noi nu şi-au călcat pe suflet şi câţi dintre noi nu au plâns cu amar, ascunşi de ochii lumii, acceptând tot felul de compromisuri în relaţii sau în societate?

Despre această demnitate nu prea se vorbeşte, nu mai prezintă prea mare interes. Pentru că subiectul acesta nu vrăjeşte precum altele. Multă spiritualitate de faţadă, multă cunoaştere teoretică, multe tehnici care mai de care mai sofisticate care să îţi fure mintea, dar dincolo de toate acestea, rămâne întrebarea întrebătoare ca o ultimă redută de cucerit: cu ce rămâi în urma cunoaşterii tale şi cum îţi îmbunătăţeşte ea viaţa dincolo de cuvinte, dincolo de teorii?

Peste tot se tot vorbeşte de ascensionări, de transcenderea dimensiunii 3D către 4D, cum extratereştrii ne tot dau târcoale dar nu se mai hotărăsc şi ei odată să pună osul la treabă alături de noi la modul cel mai concret, cum reptilienii îşi schimbă forme şi înfăţişări, manipulându-ne ca pe nişte marionete fără discernământ, cum ne aflăm cu toţii prinşi în această matrice a controlului şi cum e atât de greu să ieşi din ea fără repercusiuni imediate, cum să ne folosim mintea şi să căpătăm tot felul de puteri supra-mega-ultra-naturale, cum să ne activăm corpul de lumină mer-ka-ba, cum să fim zen indiferent de ce provocări s-ar mai abate asupra noastră, cum să ne rezolvăm traumele şi conflictele asimilate de la părinţi, cum să luăm noi legătura prin chanelling cu tot felul de entităţi care mai de care mai luminoase şi mai a-tot-ştiitoare, de parcă noi am fi ultimii proşti din univers, cum să ne creem realitatea fără a mişca un deget în favoarea noastră, cum să şi cum să...

Toate acestea nu sunt nici bune, nici nebune. Când sunt ele bune? Când nu te agăţi de ele şi nu îţi formezi sisteme de credinţă de pe urma lor. Când devin agaţamente ca sisteme de credinţă, atunci ele devin nebune, căci îţi creează dependenţă şi vrei mereu să îţi hrăneşti această vrajă cu tot felul de mesaje care vin din astral pe o cale sau alta, care vrăjesc dar nu spun absolut nimic concret despre viaţă. Are sens ce spun? A simţit asta cineva dintre voi interesat de toate aceste lucruri care mai mult golesc sufletul decât îl încarcă?

Cineva îmi spunea că i-ar fi jenă să scrie despre lucrurile acestea aşa direct cum o fac eu. De lucrurile simple ale vieţii ne este jenă şi ruşine, dar să scriii sau să citeşti lucruri absolut abstracte care nu se pot dovedi sub nici o formă, are vreun sens? De aceea, până la proba contrarie, spiritualitatea e fascinantă dar rămâne simplă speculaţie cu tot tacâmul ei, începând de la bolile cauzate în urma conflictelor interioare şi până la nu ştiu care chanelling care îţi va aduce la cunoştinţă că un nou val de energie se va abate asupra pământului şi că un nou portal de lumină se va deschide cine ştie pe unde. Priveşte-le, citeşte-le pe toate, dar nu te agăţa, nu te ataşa. Nu-ţi pierde demnitatea de Om pentru nimic!  

Aşadar, dacă tot cunoşti atât de multe, pune această cunoaştere în balanţă ca să o testezi şi să înţelegi din practica vieţii, dacă ceea ce cunoşti are vreo valoare în cele mai mici ale vieţii. Pentru că majoritatea dintre noi, oricât am avea impresia că ascensionăm în conştiinţă, încă avem mici-mari probleme cu ironiile vieţii: casa, masa, soacra, amanta, căţelul, certurile în familie, fuga disperată după bani, fuga de noi înşine, şi lista poate continua, fiecare le ştie pe ale lui.

De fapt, nu e rău să cunoşti cât mai multe lucruri, ci e chiar bine. Acuma sunt atâtea instrumente la îndemână şi doar să vrei şi nu afli. Şi există în noi acum, o râvnă, un foc care ne tot arde şi vrem să aflăm toată istoria reală a acestui pământ, nu cea falsificată şi trunchiată prezentată cu nonşalanţă prin tot felul de cărţi sau manuale. Mai există şi o altfel de istorie, dar ca să ajungi la ea, e nevoie să o cauţi, căci doar aşa o vei găsi. Şi merg chiar mai mult şi spun că e nevoie chiar de o purificare drastică de toate toxinele şi minciunile care ni s-au predat. Iar după ce vei înţelege la nivel teoretic măcar cum stau lucrurile, unde te afli şi printre cine trăieşti, atunci respiră profund, revino în prezent şi vezi concret ce ai de făcut cu tine şi cu viaţa ta. Nu judeca pe nimeni, ci fii de partea ta. Nu pierde energie aiurea tot gândindu-te fără nici un sens la cine ne conduce şi la ce fel de forţe se află în spatele lor. La ce bun toată această pierdere de energie, atâta timp cât viaţa ta e un dezastru? Oare contează ce se întâmplă pe câmpiile elizee când viaţa ta cotidiană e un mic dezastru? Căci simpla cunoaştere a câte lună şi-n stele nu îţi va folosi la nimic dacă nu treci dincolo de ea. A cunoaşte e ceva, dar a transcende cunoaşterea în realitatea ta, de-abia asta cu adevărat provocare!

Şi tot la demnitate ajungem într-un final. Adică la statutul de Om. Iar Omul nu poate fi nicidecum într-un continuu compromis cu el însuşi. Când o face, nu se mai numeşte Om, ci devine altceva. Nu ştiu cum să-l numesc, dar nu Om. Poate extra-terestru sau denumiţi-l voi cum vreţi. Poţi zbura chiar şi prin văzduh, dar fără demnitate, nimic nu eşti. Poţi sta într-o mână, într-un picior, tot degeaba. Fără demnitate nimic nu eşti. Te poţi şi teleporta, biloca, citi gândurile şi materializa bani sau ce mai crezi tu că poţi face, dar la ce bun toate acestea? Căci fără demnitate de Om, nimic nu eşti!



   

miercuri, 23 martie 2016

Sunt prieteni şi prieteni...

  
Sunt prieteni de conjunctură şi prieteni pe viaţă lungă. Cei de conjunctură sunt cei cu care te poţi simţi bine pentru un timp scurt, iar după ce întâlnirea s-a terminat, arareori îţi mai aduci aminte de acea persoană, căci ea nu şi-a pus mai deloc amprenta pe sufletul tău. Iar cei de viaţă lungă, chiar dacă se întâlnesc rar, poate chiar o singură dată într-un an, se recunosc unul în celălalt, îşi citesc sufletele dincolo de cuvinte şi ştiu în sinea lor că e de ajuns doar o singură chemare ca imediat unul să fie lângă celălalt...

Sunt prieteni interesaţi şi prieteni dezinteresaţi. Primii te vor căuta atunci când nevoia îi strânge în spate şi se vor comporta duplicitar şi defensiv, ca nişte false mironosiţe care nu mai ştiu cum să îţi intre pe sub piele. Dacă pici mereu în această cursă emoţională pe care ţi-o întind, ei nu se vor opri niciodată, căci ştiu că de pe urma ta au o pâine bună de mâncat. Şi atâta timp cât nu înveţi să spui „nu”, ei vor veni şi se vor înfrupta mereu din energia ta. Dar sunt şi prieteni dezinteresaţi care chiar dacă nu ţi-ar pune ei inima întreagă pe tavă, tot se bucură în modul cel mai sincer atunci când te văd...

Sunt prieteni cameleonici şi prieteni puri. Primii îşi schimbă măştile precum bate vântul, doar-doar să nu îşi arate slăbiciunea, vulnerabilitatea, făţărnicia şi viclenia în faţa ta. În unii ca aceştia zace mereu gândul ascuns pe care şi-l disimulează mereu ca pe o adevărată artă. Nu-i poţi citi din prima, dar ce simţi în preajma lor chiar de la început, s-ar putea să te surprindă după un timp când vor obosi efectiv să joace atâta teatru de prost gust. Prietenii puri sunt cei care rezonează şi empatizează cu ceea ce trăieşti tu, dar nu îţi vor plânge de milă, ci te vor scutura la propriu, căci emoţiile distructive nu le sunt cunoscute. Aşa că ei îţi vor oferi mari daruri, prin această puritate a lor care nu pregetă să îţi spună adevărul despre tine faţă-n faţă şi nu şoptit pe la colţuri...

Sunt prieteni toxici şi prieteni parfumaţi. Pe cei toxici îi dibui destul de repede, căci mirosul pe care îl lasă în urmă, spiritual vorbind, e unul care simţi că nu-ţi face bine şi oricât ai lăsa de la tine, nu îţi poţi călca pe suflet la nesfârşit în faţa lor. La unii ca aceştia vei renunţa mai devreme sau mai târziu, chiar dacă le vei da de nenumărate ori ocazia să renunţe la toxicitatea lor. Nu o vor face şi atunci nu ai încotro decât să laşi amintirea lor să se piardă în negura trecutului. Prietenii parfumaţi cu sufletul, nu doar cu trupul, sunt cei lângă care te simţi mereu bine, de la care oricând ai ce învăţa, care oricând te vor asculta şi care vor lăsa mereu bucurie şi lumină în realitatea ta...

Sunt prieteni simandicoşi şi prieteni simpli. Cei simandicoşi vor mereu să se laude cu câte ceva şi au nevoie de unul sau altul care să-i asculte. Unii mai diplomaţi şi mai răbdători din fire îşi dau seama cu cine au de-a face şi se vor întâlni cu ei fără aşteptări. Lăudăroşenia celor simandicoşi poate fi trecută cu vederea dacă nu-i iei pe aceştia prea în serios, ci intri în jocul lor şi le dai satisfacţie în joacă, laudei lor. Prietenii simpli nu vor veni spre tine cu lauda, ci cu felul lor firesc de a fi, chiar dacă nu sunt mereu în toanele cele mai bune. Nu-i interesează să pară mai mult decât sunt. Când se vor bucura de ceva, ţi-o vor spune simplu şi curat. Iar când se vor întrista, iarăşi nu se vor ascunde, căci simplitatea e cea care cucereşte prin firesc şi nu prin tertipuri, subterfugii şi tot felul de măşti care mai de care mai strălucitoare...

Sunt prieteni care doar vorbesc şi sunt prieteni care doar ascultă. Primii au nevoie de cineva care să fie martor la toată agitaţia lor, ce pare că nimic nu o poate opri. Ei se tot agită, gesticulează, limbarniţează, fără ca să urmărească ceva constructiv sau o rezolvare a disperării lor. Ei îţi vor vorbi despre multe cele din afara lor, dar mai niciodată despre ei înşişi şi despre ceea ce simt. Se ascund după cuvinte doar ca să îşi defuleze disperarea spre cineva dispus să asculte şuvoiul continuu al agitaţiei lor. În schimb, prietenii care ştiu să asculte sunt ca o oază de odihnă pe umerii cărora poţi sta la nesfârşit odihnindu-te şi alinându-te în tăcerea lor...

Sunt prieteni vampiri şi prieteni care te încarcă. Vampirii energetici sunt cei care se tot plâng şi se tot vaită, arătând mereu cu degetul la vinovaţii fără vină din afara lor. Ei mereu văd ceea ce nu suportă la alţii, dar niciodată nu se văd pe ei înşişi. Iar dacă le atragi atenţia, se vor înfuria şi vor scrâşni din dinţi asupra ta, căci nu suportă sub nici o formă sfaturile care i-ar leza atât de profund în amorul propriu. Dacă-i vei asculta, vor veni constant lângă tine să-şi tot verse amarul şi să se reîncarce cu energia care le vine din partea ta. Dacă le vei da de înţeles că ceea ce auzi de la ei te scurge de energie, atunci îşi vor întoarce imediat faţa de la tine. Prietenii care te încarcă sunt cei luminoşi care nu cunosc nici ranchiuna, nici invidia şi care ştiu să se bucure sincer de realizările tale. Ei te vor susţine necondiţionat şi nu vor încerca să te abată nicidecum din drumul tău, ci din contra, îţi vor oferi oricând un feedback constructiv în evoluţia ta...

Dar şi prietenii din primele categorii descrise au ceva bun în ei şi nu sunt de lepădat decât atunci când simţi că coarda se întinde prea tare şi respect nu mai e. Când respect nu mai e, nici prietenie nu mai e. Dar în orice om există mereu şi o parte luminoasă care niciodată nu se pierde definitv, ci ea mai mult se estompează şi ajunge să licăre din ce în ce mai slab, fără însă a se stinge vreodată. Nici un om nu e doar cameleonic, doar viclean, doar toxic, doar ipocrit, doar făţarnic. Astea sunt doar seducţiile egoului şi nimic mai mult. Dar mulţi se identifică cu acestea, căci le e prea frică de lumina ascunsă în sufletele lor. Dar va veni şi o vreme când acest ego fals se va dizolva şi întregul suflet cu putere în jur va lumina...


luni, 21 martie 2016

Ofrandă adusă zilei de luni


La începutul fiecărei săptămâni, se simte o energie care se vrea lucrată, care se vrea modelată. Pentru unii ziua de luni este o corvoadă, pentru alţii este doar un nou început. Şi începutul îţi poate aduce odată cu el şi schimbarea. Îţi poate aduce o mai mare implicare şi conştientizare a vieţii tale, a fiinţei tale, a puterii care se mişcă în tine. Spre ce vei canaliza această putere? Spre depresie sau spre creaţie? Spre frică sau spre bucurie? Spre întuneric sau spre lumină?
Trăim ca într-un veşnic început, pentru că noi spiritual vorbind, suntem chiar veşnici. Şi fiind veşnici, suntem dincolo de timp şi spaţiu ca spirit, dar totuşi limitaţi între aceste două margini ca trup. Experienţa trupească e temporară, experienţa spirituală însă, e chiar veşnică. Şi când te gândeşti că ai la dispoziţie întreaga eternitate în faţa ta, nu mai e loc de nerăbdare, de nefericire, de frică. Pentru că există aici cunoaştere de asimilat pe care cu siguranţă o vom lua cu noi în desaga sufletului nostru Şi mişcarea nu se opreşte niciodată, învăţarea nu se opreşte nici ea, începutul şi schimbarea ne sunt mereu la îndemână.
Căci dacă mi-e frică de viaţă, nu merit să trăiesc. Dacă mi-e teamă de puterea din mine, nu o merit. Dacă mă îndoiesc de alegerile pe care simt nevoia să le fac, nu merit să fac umbră pământului degeaba. Dacă percep viaţa ca pe o povară, ca pe o luptă, ca pe o vale a plângerii, nu merit să mă mai ridic din patul resemnării ca să mai îngroş şi eu numărul fricoşilor, depresivilor şi a celor care îşi deplâng soarta într-o continuă lamentaţie şi neputinţă.
Dar cine sunt eu la urma urmei şi de ce am venit aici? Nu am venit cu siguranţă ca să îmi arăt neputinţa, ci de a îmi arăta divinitatea în toată splendoarea ei. Iar divinitatea nu înseamnă nici slăbiciune, nici îndoială, nici pasivitate. Ci înseamnă iubire cu toate derivatele ei pe care le generează: putere, credinţă, creaţie, curaj, lumină. Şi cum aş putea-o evidenţia dacă nu înţeleg cine sunt? La ce bun să mă reprim şi la ce bun să mă las trăit de viaţă, în loc de a o trăi chiar eu pe ea? Oare nu pentru asta am venit, de a îmi aduce contribuţia în felul meu unic de a fi? Oare nu pentru asta am ales să mă întrupez, ca să îmi arăt pe faţă strălucirea şi nu în ascuns? Oare nu pentru asta am venit, ca să conlucrez braţ la braţ cu divinitatea şi umăr la umăr cu întregul univers? Dacă nu ar fi contat această experienţă în trup, cine s-ar mai fi întrupat absolut degeaba?
Ziua de luni e doar o metaforă. Dar şi această metaforă are energia ei. Unii o hrănesc cu frică, alţii mereu cu bucurie. Există presiune în ziua de luni? Da, există şi e minunat că viaţa curge aşa şi că nu toate zilele sunt la fel. Fără presiune, cine ar mai face ceva benefic pe aici? Aşa însă, oamenii simt presiune şi simt nevoia să se autodepăşească, căci fiecare om de la cel mai mare până la cel mai mic, vrea ca să îi fie mai bine şi mai bine. Acesta e firescul şi acest firesc e în natura omului, pentru că nu am văzut pe aici unul singur măcar, care să vrea cumva să îi fie mai rău.
Aceasta e evoluţia spirituală şi materială în acelaşi timp. Aşa că nu te amăgi singur pe faţă că banii nu sunt importanţi, iar în ascuns să te gândeşti doar la ei şi la presiunea care îţi vine din partea lor. Nu te amăgi fofilându-te printre clişeele spirituale ale “iubirii necondiţionate”, închizând mereu ochii în faţa realităţii vieţii cu care te confrunţi zi de zi. Imaginarea poate avea o mare putere să te facă să simţi cum ai putea tu zbura cu capul în nori, dar viaţa adeseori bate orice închipuire şi te trage imediat înapoi, cu picioarele pe pământ. Dacă priveşti dimineaţa către oameni şi implicit către tine, realizezi că alergi către a îţi fi mereu mai bine. Pentru asta munceşti, pentru asta te strădui, pentru asta cauţi soluţii şi le găseşti căci fiecare problemă are şi soluţia la ea, dar aceasta nu îţi vine dacă nu o descoperi singur. Da, soluţia oricărei probleme doar singur o afli, focusându-te asupra ei! Altă cale nu e, pentru că totul stă în mâinile tale şi în puterea sufletului tău. Poţi chema tu orice fel de dumnezei, de entităţi, de sfinţi şi de moaşte, până nu vei pune tu singur mâna şi nu-ţi vei testa creierul chiar până aproape de limită, te vei tot ruga şi vei tot aştepta minuni care nu mai apar în viaţa ta. Căci singura minune reală care chiar face minuni e să te ridici şi să pui singur osul la treabă. Restul? Închipuiri, fantasmagorii, halucinaţii, credulitate, prostie, schizofrenie. Adică mai pe scurt, doar fum!
Pentru asta nu renunţi niciodată, pentru că vrei să trăieşti împlinit pe toate planurile. Aşa că nu te păcăli singur. Nu te ascunde după degete doar ca să te arăţi altora foarte spiritual, dar înăuntrul tău să simţi doar cum presiunea banilor îţi stă ca o sabie deasupra capului. E firesc să simţi această presiune şi e firesc să îţi doreşti să îţi fie din ce în ce mai bine. Dacă nu ar fi presiunea lor, câţi s-ar mai ridica din somnul raţiunii lor? Aşa merg lucrurile pe aici, toate au rostul lor pe pământ.
Aşadar, voi mulţumi din tot sufletul meu zilei de luni, pentru că ea îmi aduce multă presiune care mă îndeamnă să mă reîntregesc dacă cumva m-am risipit pe drum. Mă îndeamnă să îmi pun întrebări şi să găsesc noi răspunsuri, să experimentez noi alegeri şi să le pun în balanţă, să accept problemele care mă îndeamnă să le descifrez sensul, să îmi dau cu adevărat valoare şi să primesc răsplata universului pentru valoarea mea, căci pur şi simplu asta merit. Iar asta meriţi şi tu cu prisosinţă!
Bună dimineaţa minunatei zile de luni şi bun venit magnificei săptămâni care se aşterne în faţa noastră!


sâmbătă, 19 martie 2016

Mi-e dor de oameni...



Îmi plac oamenii simpli şi care nu au nimic de ascuns atunci când îi întâlnesc. Îmi plac oamenii naturali care nu se fandosesc cu tot felul de bizblitsuri absolut inutile. Îmi plac oamenii care au puterea să îşi recunoască vulnerabilitatea, slăbiciunea, frica, îngrijorarea, frustrarea, fragilitatea, conflictele interioare cu care se confruntă. Îmi plac oamenii de la ţară care se precipită care încotro şi nu stau o clipă. Îmi place simplitatea lor şi felul lor de a fi uneori brutal de sincer. Îmi plac copii care râd în hohote chiar şi dacă toată planeta s-ar scufunda în neant. Ei nu râd şi nu se bucură cum o facem noi, oamenii mari, mai mult de complezenţă ca nu cumva să deranjăm pe careva. Râsul copiilor nu e unul lumesc şi fals, ci unul autentic care vine din prea plinul inimii lor. Acolo e divinitatea în forma ei cea mai pură. Oamenii mari îşi cenzurează trăirile, îşi cenzurează opiniile, îşi cenzurează felul lor unic de a fi, îşi cenzurează până şi propriul lor zâmbet!. Ce rateu îngrozitor şi câtă chinuială zadarnică!
Mi-e dor de oamenii care ştiu să iubească şi nu se feresc să o mărturisească. Chiar dacă vor fi răniţi, chiar dacă vor suferi în tăcere această iubire tainică a lor! O vor mărturisi chiar cu preţul umilinţii lor. Chiar cu preţul batjocoririi venite din partea unuia sau altuia care nu pot pricepe această iubire. Chiar cu preţul de a rămâne singuri în urma mărturisirii iubirii lor. Dar ce mai contează această singurătate, căci a-ţi ascunde iubirea e ca şi cum te-ai sufoca într-o sinucidere lentă. A-ţi reprima iubirea e ca şi cum te-ai reprima pe tine însuţi, căci tu, omule, chiar de eşti prea mândru şi orgolios ca să o crezi, eşti tot numai iubire!
Îmi plac femeile care îşi dezvăluie această iubire şi nu le e teamă să o mărturisească. Unele ca acestea şi-au înţeles pe deplin menirea lor pe pământ. Îmi plac şi bărbaţii care pot spune un simplu „te iubesc” fără ca să le tremure fundul în pantaloni de frica unei respingeri. Dar ce mai contează această respingere, căci un bărbat care iubeşte şi nu mărturiseşte e mai fricos decât un iepure care fuge la cel mai mic zgomot. Însă un bărbat care iubeşte, nu va suporta să ţină în el acest sentiment, ci îşi va da pe faţă mărturisirea lui. Pentru că ştie de-abia atunci că nu mai are absolut nimic de pierdut, de-abia atunci când simte că orice reprimare îi face mult mai rău decât orice expunere a simplului fapt de “a fi”!
Mi-e dor de oamenii care nu îşi schimbă faţa şi măştile atunci când mă întâlnesc. Şi nu încearcă să îmi arate cât sunt ei de deştepţi, de cunoscători, de altruişti, de spirituali. Dar nu am nevoie de asta oameni buni, prieteni reali sau virtuali! Nu am nevoie de masca ta ca să mă impresionezi cu nimic. Mai bine arată-mi unicitatea ta, arată-mi originalitatea ta, arată-mi sensibilitatea ta! Pentru ce le ascunzi pe acestea şi îmi arăţi mereu doar cine nu eşti? Ce pot face cu o mască decât să o azvârl cu toată puterea în foc? Să ardă în veci şi pururea, pentru că nu am venit aici să ne tot deghizăm la carnavalul deşertăciunilor! Mai bine arată-mi sufletul tău sincer şi curat şi astfel îţi voi arăta şi eu sufletul meu sincer şi curat. Primeşte-mă fără gânduri ascunse în intimitatea ta şi astfel voi şedea alături de tine şi vom cina şi ne vom bucura împreună!
Mi-e dor de oamenii care îmi spun în faţă ceea ce gândesc despre mine. Care nu mă menajează, chiar dacă e foarte dureros ce îmi va fi dat să aud. Dar dacă nu îmi spui adevărul din tine, la ce bun să îmi dai linguşirea ta? Ce să fac cu ea şi cum să mă folosesc de aceasta? Doar spune ceea ce simţi şi astfel te voi crede pe cuvânt, chiar dacă mă va durea. Dar ce mai contează încă o rană în plus, atâta timp cât mesajul tău e doar spre binele meu? Rana se va închide la un moment dat, căci nimic nu durează veşnic aici. Dar cât folos poate aduce sinceritatea, nimeni nu ştie. Efectul nu se vede, dar el se simte cu adevărat când vine de la un om căruia îi pasă de tine. Dar şi sinceritatea e şi ea cu două tăişuri, căci unora le poţi spune în faţă tot ceea ce crezi despre ei la modul cel mai direct, altora însă, mult prea sensibili, e de ajuns o privire sinceră cu care să-i mângâi, decât cuvinte grele pe care nu le-ar putea suporta şi astfel s-ar închide definitiv în faţa ta.
Mi-e dor de oamenii curaţi la suflet, cărora nu le simţi duplicitatea. Care intră în realitatea mea, iar după ce pleacă, lasă în urma lor o amintire frumoasă şi un parfum pe care nu îl mai poţi uita. Dar sunt şi unii care lasă o amintire toxică şi un parfum insuportabil pe care nu mai vrei să-l simţi în jurul tău. Iar oricât ai lăsa de la tine, n-ai încotro decât să-ţi întorci faţa şi să-ţi vezi de drumul tău. Căci unde respect nu e, nimic nu e!
Să priveşti în sufletul unui om, dincolo de aparenţe, dincolo de temperament, dincolo de agitaţia sau calmul lui! Oamenii care apreciază viaţa, se apreciază şi pe ei înşişi, te apreciază şi pe tine însuţi! Dar cei care s-au lăsat înfrânţi de viaţă, pe unii ca aceştia cu mare greutate îi mai poţi urni către bucurie, căci panica şi frica s-au instaurat ca nişte molii în sufletele lor. Dar niciodată nu e prea târziu să te regăseşti iarăşi şi să te bucuri din nou de acest dar, care se numeşte “viaţă”! Nu, nu, nu...niciodată nu e prea târziu!
Mi-e dor de oamenii care în ciuda vicisitudinilor vieţii, nu şi-au pierdut frumuseţea interioară şi nu s-au abătut de la drumul lor. Au ales să rămână ei înşişi, chiar dacă asta i-a costat într-un fel sau altul. Dar au rămas pururea credincioşi şi fideli fiinţei lor. Şi chiar dacă toţi din jur i-au părăsit, ei au rămas la fel. Şi chiar dacă toată lumea şi-a întors faţa de la ei, aceştia au rămas la fel. Adică loiali fiinţei lor. Ce e oare mai presus de această loialitate? Nimic, pentru că a-ţi fi loial ţie însuţi, înseamnă o declaraţie de dragoste către fiinţa ta. Te-ai îndrăgostit oare de aceasta, sau încă o mai ai de curtat? Te-ai îndrăgostit oare de tine, sau încă mai ai de cucerit redute care nu vor să fie cucerite? Te iubeşti cu adevărat şi poţi mărturisi asta ochi în ochi şi faţă către faţă?
Mi-e dor de oamenii care se iubesc cu adevărat pe ei înşişi...
Top of Form


Noul botez al sufletului


Îmi iubesc sufletul, cu toată puterea, convingerea şi din tot cugetul meu. Sufletul meu este partea nevăzută din mine care rezonează cu frumosul. Toată arta, scrisul, muzica, pictura, poezia, sculptura, creaţia, toate acestea îşi găsesc locaş aici, în suflet. Iar arta, are un rol major pentru că ea e responsabilă în mare parte cu trăirile şi emoţiile mele. Iar acolo unde sunt trăiri, există vibraţii de natură superioară. Iar unde sunt emoţii, există tot vibraţii, dar de natură inferioară.Trările creative vin din bucurie, iubire, entuziasm, pasiune, cunoaştere, interes, studiu, munca cu tine însuţi. Emoţiile distructive vin din frică, disperare, dezamăgire, dezinteres, indiferenţă, ignoranţă, depresie, angoasă, anxitate, deznădejde. De partea cui înclinaţi mai mult?
Sufletul adună ca tipare energetice tot ce acumulez din propria experienţă. Toate trările, traumele, fricile, rănile emoţionale, vinovăţiile, amintirile plăcute sau dureroase, toate rămân amprentate în suflet. Iar fuga de ele nu rezolvă absolut nimic, nici aici, nici dincolo. Aşa că, ce-ar fi să facem puţină curăţenie în sufletele noastre?
Aşadar, elimin toate credinţele false şi limitative care au generat frică, începând din pruncie şi până acum. Şi cum le elimin? Prin amintire. Mi le reamintesc, le retrăiesc şi apoi le pun în balanţă, până ce emoţia distructivă colapsează şi se dizolvă mai repede sau mai târziu. Amintirile, chiar dacă vor rămâne, nu vor mai avea putere emoţională după ce conflictul sau trauma acelei amintiri sufleteşti se aplatizează prin înţelegere dincolo de simţuri, prin iertare, prin conştientizare, prin iubire.
Elimin convingerile vechi cu care mă identificam înainte precum :
„nu sunt în stare de nimic”, „nu pot”, „nu am voie”, „nu mă duce capul”, „nu ştiu mare lucru”, „nu mă pot compara cu x sau y”, „sunt un mare păcătos, rob şi nevrednic”, „viaţa e o cruce”, „suferinţa e mântuitoare”, „am o karmă grea de dus”, „doamne ajută” (afirmaţie spusă pe pilot automat), „nu pot ajunge la un nivel superior”, „ nu merit ceva mai bun”, „nimeni nu se uită la mine”, „sunt prea gras(ă), prea incult(ă), prea urât(ă) ca să îmi găsesc jumătatea”, "sunt predestinat şi nu am drept divin într-o anumită privinţă", "m-am născut ghinionist”, „orice bărbat e un potenţial abuzator”, „orice femeie e materialistă”, „viaţa e o luptă continuă”, „sunt dator cu o moarte”, „am nevoie de o minune”, „dumnezeu mă pedepseşte”, „am căzut în ispită”, „nu sunt vrednic de...” şi lista poate continua.
Înlocuiesc aceste false convingeri limitative cu altele prin care mă susţin, precum: „sunt minunat, magnific, genial”, „sunt bucuros şi plin de viaţă”, „iubesc viaţa, iubesc oamenii, mă iubesc pe mine însumi”, „sunt un potenţial dumnezeu care abia aşteaptă să fie trezit din somn”, „sunt mereu recunoscător pentru faptul că am venit să experimentez această viaţă”, "oricând îmi pot stabili noi linii de destin în funcţie de alegerile mele", „toate oportunităţile de a mă depăşi îmi sunt deschise”, „sunt capabil de lucruri măreţe”, „am voie să experimentez orice, atâta timp cât nu îmi calc pe sufletul meu şi al celorlalţi”, „mă susţin prin ceea ce sunt”(nu prin ceea ce am), „îmi canalizez atenţia doar pe ceea ce îmi ridică vibraţia”, „îmi ascult vocea sinelui care mă îndeamnă să creez şi să împărtăşesc celorlalţi creaţiile mele”, „lumea e un imens loc conştient de joacă ”...şi lista poate continua.
Îmi chem înapoi părţi din energia sufletului meu rămase ca ataşamente emoţionale lipite pe alte suflete sau pe diferite obiecte cu care am interferat şi care m-au legat emoţional de ele. Îmi reîntregesc sufletul, chemându-mi înapoi energia rămasă şi uitată în obsesii, patimi, dorinţe, frustrări, blocaje psihice, rezistenţe emoţionale, gânduri ascunse, ruşine, învinovăţire, regrete, păreri de rău, resemnări şi reprimări, care mi-au scurs sufletul de energie şi m-au sufocat de conflicte interioare, ce m-au lăsat fără putere, fără vlagă, fără curaj, fără discernământ.
Eliberez de pe sufletul meu toată energia rămasă din ataşamentele emoţionale, provenită de la alte suflete care au rămas ca amprente energetice pe sufletul meu. Le identific acum, le scot la iveală şi le eliberez total din întreaga mea fiinţă şi din întreaga mea amintire celulară afectată în urma acestui stres.
Elimin acum orice stres provenit din tendinţele de ruşine, învinovăţire, auto-pedepsire, auto-distrugere.
Elimin acum stresul acumulat din conflictele interioare prin care mi-am reprimat nevoia de a fi eu însumi.
Elimin acum orice stres care mi-a afectat viaţa şi alegerile din liberul meu arbitru, provenit în urma condiţionărilor religioase, a spovedaniilor, a tendinţei false de învinovăţire în faţa preoţilor şi a duhovnicilor. Eliberez acum acest stres din toată fiinţa mea, astfel încât mă iert şi mă dezleg pe mine însumi, îi iert şi pe ei şi îi dezleg!
Elimin acum stresul acumulat în urma jurămintelor de sărăcie, de castitate, de fidelitate, de iubire pe viaţă.(iubirea nu are nevoie de condiţionări şi jurăminte)
Elimin stresul provenit din jignirile adresate mie sau pe care eu le-am adresat altora, osândiri, blesteme, ameninţări.
Elimin acum stresul care mi-a fost indus sau pe care l-am indus în urma momentelor când s-a râs de mine, când am fost umilit, batjocorit, certat, abuzat(ă) fizic sau psihic.
Elimin stresul acumulat în urma plânsetelor, oftărilor şi a lacrimilor, provenit din dezamăgiri, înşelări, iubiri trădate şi inimi frânte.
Elimin acum stresul acumulat din amintirile dureroase, rănile sufleteşti, depresii şi angoase.
Elimin acum stresul indus din imagini sau sunete de frecvenţă joasă care mi-au provocat răni sufleteşti şi stări suferinde.
Elimin stresul adunat în urma relaţiilor traumatizante trecute, toate rănile şi traumele adunate în suflet ca amprente energetice se dizolvă acum.
Elimin blocajele energetice acumulate în urma convingerilor induse din superstiţii, prin care poate mi s-a indus un tipar emoţional negativ pentru toată viaţa.
Îmi înlocuiesc acum şi pornirile rebele, de răzvrătire şi de judecată împotriva anumitor persoane sau instituţii ca: politicieni, organe de control, poliţie, armată, biserici, colegi, şefi, preoţi, maeştri, profesori, de pe urma cărora poate am avut de suferit. Mă deschid acum şi în faţa lor, prin iertare, acceptare, mulţumire şi recunoştinţă!
Mă identific acum doar cu starea copilului lăuntric, dornic de viaţă, de bucurie, de experimentare, de curiozitate, de cunoaştere. Las puritatea copilului din mine să se manifeste liber şi necondiţionat.
Las originalitatea mea să se exprime în felul său unic, împărtăşind-o tuturor celor receptivi la ea. Mă deschid în faţa inspiraţiei sinelui divin, las creaţiile să se se materializeze simplu, natural, firesc.
Îmi dau voie cu adevărat acum, să fiu eu însumi, aşa cum sunt, aşa cum simt, aşa cum gândesc. Las şi pe ceilalţi oameni liberi, fără a încerca să schimb pe cineva, fără a avea vreo pretenţie de la careva, fără a avea vreun interes ascuns. Le respect întru totul liberul arbitru şi propriile lor alegeri.
Acesta e noul botez al sufletului, scos din cristelniţa lacrimilor şi a condiţionărilor, şi rebotezat în cristelniţa libertăţii şi a bucuriei!


joi, 17 martie 2016

Simplitatea cea de toate zilele

M-am trezit într-o dimineaţă şi de cum am făcut ochi, am mulţumit zorilor care tocmai s-au ivit, i-am mulţumit Universului pentru încă o zi acordată, mi-am mulţumit mie însumi pentru simplu fapt că trăiesc, iar făcând lucrurile acestea cu pace în suflet, am constatat că mă simt minunat...
Mi-am băut cafeaua în linişte şi pace, privind trecătorii grăbiţi, întrebându-mă pentru ce atâta grabă, pentru ce atâta fugă, şi astfel am luat aminte la mine însumi să văd dacă nu cumva şi eu mă aflu prins în goana către marele nimic, şi făcând acest mic exerciţiu cu detaşare, iarăşi m-am simţit minunat...
Am plecat de acasă împăcat, fără aşteptări, dar totuşi încrezător în mine însumi. Am intrat în tumultul traficului mergând încet şi deşi vedeam multe feţe încrâncenate, nu le băgam prea mult în seamă, ci doar mergeam şi acordam prioritate chiar şi celor ce nu o aveau, iar aceştia surprinşi, se înseninau, îmi mulţumeau, îmi zâmbeau, iar iarăşi mă simţeam minunat...
Plimbându-mă printr-un parc, mă tot gândeam la viaţa mea şi la schimbările prin care am trecut, cum acestea s-au întâmplat fără efort, doar trecând de la o etapă la alta ca şi cum aş fi urcat nişte scări la modul cel mai firesc şi privind în spate mă vedeam din afară cum eram jos la baza scării sau cum eram pe prima treaptă, apoi pe a doua şi tot aşa... Şi făcând detaşat toată această constatare, iarăşi mă simţeam minunat...
Aşezându-mă la un rând să cumpăr ceva, am intrat în vorbă cu un necunoscut şi deşi nu prea aveam chef de vorbă, l-am ascultat cu răbdare zâmbindu-i în acelaşi timp, încercând să aflu lecţia pe care Universul vrea să mi-o dăruie prin acel om, încercând să aflu lecţia de care el însuşi are nevoie să-i fie predată prin mine. Şi făcând acest lucru, am văzut iarăşi că mă simt minunat...
Am trecut apoi pe lângă un părculeţ în care câţiva copilaşi se jucau. Atunci m-am oprit şi am privit la ei, trecându-mă fiorii văzându-le lumina de pe chip, cum nu aveau nici o grijă si cum erau ei prezenţi în prezent fără ca nici măcar să fie conştienţi de asta. Ei se jucau dincolo de orice grijă în poala divinităţii, iar cei mari stăteau în afara ei, precipitându-se care încotro. Şi iarăşi am constatat cât de minunată e viaţa însăşi atunci când te afli numai şi numai în momentul prezent...
Am stat pe malul unui lac şi privind apa, am simţit pace şi armonie în suflet, iar văzând cum fiecare adiere crea în apă o undă cât de mică, mă gândeam că aşa suntem şi noi oamenii, la cea mai mică schimbare din viaţa noastră, sufletele ni se tulbură fără să ne dăm seama, realizând abia după un timp cât de necesară era acea schimbare din viaţa noastră...
Am privit oamenii ochi în ochi şi faţă către faţă, şi astfel privindu-le eu chipurile, mă adânceam în sufletele lor. Unele obosite de viaţă, altele pline de energie, unele rănite de oameni, altele călite de viaţă, unele ofilite de prea multă suferinţă, altele puternice şi luminoase. Şi astfel privind eu la acestea, mă priveam de fapt pe mine însumi ca într-o oglindă, simţind compasiune către oameni şi totuşi multă nădejde către acest dar minunat care este însăşi viaţa…
Seara, când soarele apunea, am stat de vorbă cu mine însumi, întrebându-mă tot felul de lucruri si surprinzându-mă în acelaşi timp, cum toate întrebările se răsfrângeau într-un singur răspuns: totul e doar bucurie, viaţa e doar bucurie, nimic mai mult, nimic mai puţin, dincolo de orice înaltă filozofie...
Trecând prin toate aceste stări, mi-a venit o inspiraţie şi m-am gândit să scriu câte ceva pentru a împărtăşi şi altora stările mele. Astfel încât, m-am aşezat şi în timp ce scriam, am observat cum sufletul meu era într-o continuă reverenţă de mulţumire către ziua ce tocmai s-a încheiat, către oamenii cu care am interacţionat, către divinitatea care m-a inspirat, şi trecând prin toate acestea am observat iarăşi că mă simţeam minunat...


Eroii şi martirii noului val al conştiinţei



Pentru mine noul val al conştiinţei nu e o vreo înaltă ştiinţă spirituală „new age” din care nimeni nu prea înţelege mare lucru. Nu vreau să îţi vorbesc despre un nou portal energetic ce urmează să se deschidă sau despre o viziune apocaliptică a ceea ce mai urmează să se întâmple. Ce a fost a fost, iar ce urmează e doar speculaţie, doar presupunere, doar fum. Dar aş vrea să îţi vorbesc despre tine. Tu, cel care te afli acum în acest prezent. Tu, cel care respiri acum suflare de viaţă.Tu, cel ce te ridici dimineaţa şi nu te laşi înfrânt. Tu, cel cauţi şi găseşti soluţii atunci când nimeni poate nu îţi mai dădea vreo nouă şansă. Tu, cel ce speri în ceva, căci speranţa moare ultima. Tu, cel cel ce cazi şi iarăşi te ridici. Tu, cel ce ai venit la întrupare ca la o mare sărbătoare.Tu, cel ce treci prin multe provocări printre oameni şi totuşi nu abdici. Tu, cel ce nu renunţi la viaţă şi nu îţi predai armele niciodată. Ţie vreau să îţi vorbesc!

Lumea valului de conştiinţă despre care îţi amintesc, se împarte acum între două mari categorii de oameni. De o parte sunt eroii, de cealaltă parte sunt martirii. Aceştia fac parte activă din jocul vieţii. Căci mai e o categorie de oameni care face parte din grupa pasivă, a celor care doar privesc cu ochii larg deschişi sau închişi la eroi sau la martiri. Unii privesc toată viaţa la aceştia, alţii se hotărăsc la un moment dat să intre într-o categorie sau alta. E loc pentru toată lumea şi niciodată nu e prea târziu.

Dar cine sunt aceşti eroi de acum, despre care îţi povestec? Ei sunt cei care nu renunţă. Căci acum e moda efemeridelor care te îndeamnă să te apuci de multe, dar să nu continui cu seriozitate mai nimic. Sau cine ştie, poate de luni, de săptămâna viitoare, de la începutul noului an, poate atunci te vei apuca şi tu de ceva. Dar cu siguranţă te vei apuca, dar întrebarea întrebătoare este dacă vei fi şi dispus să continui şi să perfecţionezi ceea ce tocmai vrei să începi. Dacă nu eşti dispus să dai totul, atunci mai bine nu te mai apuca de nimic. Ce rost ar avea un nou început azi, care mâine iarăşi va intra în colaps? Tot ceea ce îndeamnă să începi, se vrea început şi terminat, altfel aceste îndemnuri pe care le asculţi, dar nu le urmezi şi până la capăt, îţi creează şi ele, aşa numitele „treburi de suflet neterminate” care te vor urmări mereu şi în această viaţă şi dincolo de ea. E frumos din partea ta?

Dar cine sunt şi martirii despre care vreau să-ţi povestesc? Înainte oamenii îşi vărsau sângele şi îşi lăsau trupurile ca să le fie măcelărite pentru crezul lor. Acum adevăraţii martiri ai noii conştiinţe au depăşit acest stadiu primitiv şi îşi varsă un altfel de sânge, renunţând la cu totul altfel de trup. Martirii acestui moment îşi taie răul programelor subversive şi limitative din subconştientul lor, preluate în necunoştinţă de cauză de la părinţi, bunici şi strămoşi. Nici ei nu au ştiut sau poate că nu şi-au dat seama, aşa că nu sunt nici ei de condamnat. Dar martirul zilelor noastre se condamnă doar pe el însuşi când simte că ceva nu e în regulă cu el şi cu viaţa lui. El nu se poate lăsa pradă acestor stări alterate care îi otrăvesc viaţa la propriu. Căci dacă simţi otravă în suflet şi realitatea în care trăieşti va fi tot la fel de otrăvită. Aşadar aceşti martiri renunţă mai întâi la ceea ce îi micşorează, tocmai pentru a ajunge şi ei să se înalţe mai apoi la nivelul eroilor.

Deci deoparte sunt eroii care nu renunţă la treburile lor de suflet, de cealaltă parte sunt martirii care renunţă din plin la tot ceea ce le fură energie.  Iar ei nu vor să rămână fără energie, căci în rândul eroilor e nevoie de multă energie ca să nu renunţi. Vor renunţa la orice fel de credinţă idolatră, căci ceea ce au în ei înşişi se vrea venerat mult mai mult decât vreo zeitate închipuită din afară. Vor renunţa la pierderile de timp în compania celor ce vor doar să piardă timpul, căci îşi dau seama că fiecare clipă din timpul lor cu adevărat chiar contează. Vor renunţa la polemicile distructive fără rost care nu duc la nimic constructiv. Vor renunţa la tot felul de credinţe profane, căci în rândul eroilor, nu poţi intra decât cu libertatea ta interioară. Vor renunţa şi la clişeele spirituale şi dulci care se tot postează pe internet fără aplicabilitatea în viaţa reală. Vor renunţa la plângăcioşeală, la mila de sine, la atitudini defensive şi la călcări în zadar pe suflet. Vor renunţa din ce în ce mai mult la frică, căci în rândul eroilor nu poţi intra atârnând cu frica de gât. Vor renunţa la judecăţile celorlalţi şi se vor detaşa de ceea ce le face rău. Vor renunţa chiar şi la salvatorul din ei înşişi care tot se luptă cu morile de vânt pentru binele umanităţii. Şi vor renunţa mai ales la gura lumii care îi vede într-un fel sau altul, căci dincolo de bârfe, calomnii sau mironoseli de faţadă, martirul nostru îşi cunoaşte drumul său pe care va păşi adeseori doar singur.

Apoi, după acest drum iniţiatic în care vor ajunge să se elibereze ei de orice temeri sau prejudecăţi, de orice conflicte sau traume care nu-i lasă să trăiască exact aşa cum vor, de orice gânduri impulsiv-reactive la adresa celor ce nu reuşesc să-i înţeleagă, atunci când vor depăşi toate acestea, vor fi primiţi în rândul eroilor acestei noi conştiinţe care nu se mai lasă amăgiţi de cele fugitive, ca nişte frunze-n vânt. Eroii aceştia sunt aici, printre noi, dar nimeni nu-i observă, căci treburile lor de suflet care nu necesită o clipă de amânare şi le manifestă fără surle şi trâmbiţe, dincolo de cuvinte. 
Pe falşii eroi îi vei auzi la nesfârşit tot trâmbiţând în stânga şi în dreapta cum se vor apuca ei de multe lucruri, mâine, poimâine, numai nu acum. Ei se vor apuca dar nu vor continua mai nimic, căci nu au trecut prin ciurul martirilor şi astfel nu şi-au consolidat încă voinţa şi disciplina. Ei vor multe, dar nu pot mare lucru, căci sufletul lor doar pierde energie cu nemiluita ocupându-se de ceea ce nu îi sporeşte ca fiinţă. Şi de aceea ei sunt veşnici obosiţi şi ofiliţi, pentru că sufletul lor e obosit şi ofilit.

Viaţa e o succesiune de renunţări şi o succesiune de continuări trăite aici şi acum, chiar în prezentul continuu. Doar prezentul continuu e a cel real, restul sunt doar închipuiri imaginare şi fantasme colorate. Dacă te afli în rândul martirilor care lucrează la ei înşişi pentru a îşi regăsi varianta lor cea mai bună, eşti un mare fericit. Dacă te regăseşti în rândul eroilor care creează, studiază, conştientizează şi pun totul în balanţă, atunci şi tu eşti un mare fericit. Iar dacă te afli încă în rândul celor ce nu se hotărăsc ce cale să urmeze, nu te precipita, căci fericirea ta de a alege o cale sau alta, îţi stă chiar acum în faţă!  

       

miercuri, 16 martie 2016

O declaraţie de iubire către trupul meu




Îmi iubesc trupul şi îl accept aşa cum este. Totul în trupul meu este aşa cum e cel mai bine să fie, toate sunt la locul lor şi îşi îndeplinesc rolurile bine stabilite. Fiecare organ are funcţia sa de sine stătătoare şi în acelaşi timp le susţine pe celelalte. Totul e armonios şi curat în trupul meu. Fiecare dintre organele mele este pur, curat, sănătos.Totul în trupul meu este sănătate. Sângele cuprinde compoziţia chimică perfectă. Greutatea corpului îmi este indusă de sinele meu divin şi astfel se elimină orică grijă provenită din stresul rezultat în urma dietelor, regimurilor şi înfometărilor prin care mi-am agresat trupul.
Elimin orice stres rămas în amintirea celulară, în urma naşterii mele, a vaccinurilor, a razelor, a medicamentelor şi a injecţiilor făcute în cursul timpului.
Elimin toate dezechilibrele din organele de percepţie: văz, auz, gust, miros, atingere. Toate sunt perfect echilibrate acum.
Elimin tot stresul provenit din agresiunea grăsimilor, chimicalelor, drogurilor, tutunului, alcoolului şi a altor substanţe nocive.
Elimin orice blocaj emoţional din adn-ul meu.
Elimin orice angoasă, frică, anxietate și condiţionare, primită din conştiinţa socială sau religioasă.
Elimin orice deficienţă, urmă de boală, rezistenţă şi neputinţă din trupul meu.
Toxinele şi rezidurile chimice se şterg acum. Bacteriile, paraziţii şi viruşii ies şi ei din trupul meu. Toate blocajele din corp se deblochează acum. Las energia benefică din univers să îmi cuprindă fiecare celulă din propriul corp. Las cristalele de apă din interior să-şi menţină forma lor perfectă.
Toţi atomii şi toate celulele sunt în perfectă armonie.
 Merg cu amintirea cât mai în urmă, până la o vârstă cât mai fragedă şi chiar mai mult decât atât. Îmi reamintesc diferite situaţii de viaţă care m-au marcat emoţional sau m-au traumatizat psihic. Îmi amintesc momente de frică, panică, angoasă, abandon, debusolare, deznădejde, renunţare, defensivă, agresiune, abuz fizic, psihic sau emoţional. Toate aceste traume au scurs energie din sufletul meu şi l-au lăsat neîntregit. Rechem această energie prin iertare şi eliberarea tuturor programelor mentale limitative preluate pe pilot automat de la părinţi sau din vieţi anterioare. Îmi reamintesc stările alterate de angoasă pe care singur mi le-am hrănit de-a lungul acestei vieţii. Mă iert pentru aceste răni şi mă eliberez acum. 
 
Sistemul meu imunitar este activ şi nu întâmpină nici o rezistenţă în acţiunea sa de autovindecare a întregului organism.
Şterg acum orice urmă genetică negativă de la generaţiile trecute şi mă identific acum doar cu tiparul meu genetic original şi unic. Elimin orice condiţionare emoţional-negativă transmisă prin părinţi, fraţi, surori şi alte rude.
Extrag doar vibraţia benefică din alimente şi din toate băuturile care intră în corpul meu. Fie ca vibraţia apei pe care o beau să vindece orice blocaj energetic din corpul meu.
Creierul cu emisfera dreaptă şi stângă se echilibrează acum perfect. Inima, sistemul nervos, articulaţile, celulele, sunt aliniate şi echilibrate acum la vibraţia lor perfectă.
Intru în mine însumi, de jos în sus, şi rămân la prima chakră, cea legată de instinct. Elementul ei, pământul. Aceasta e simbolizată printr-o floare de lotus cu 4 petale de culoare roşie. Las această minunată floare deschisă să-mi ghideze cu iubire instinctele sexualităţii, senzualităţii, dorinţele instinctuale. Elimin acum orice stres asociat cu instinctele de frică, supravieţuire, plăcere, vigoare şi pasiune!
Urc apoi la a doua chakră, cea situată la baza coloanei vertebrale. Elementul ei, apa. Simbolul este o floare de lotus cu 6 petale de culoare portocalie. Las această frumoasă floare să îmi elimine orice stres provocat în zona genitală, rinichilor, vezicii urinare şi a splinei. Mă deschid în faţa creativităţii, bucuriei şi entuziasmului!
Urc mai sus, la a treia chakră, cea asociată cu metabolismul şi sistemul digestiv. Elementul ei, focul. Simbolul ei este o floare de lotus cu 10 petale de culoare galbenă. Las această magnifică floare să cureţe orice stres acumulat în zona glandelor suprarenale şi a pancreasului. Mă deschid în faţa puterii interioare, a expansivităţii şi a creşterii spirituale!
Mai sus, ajung la a patra chakră, Anahata sau chakra inimii. Elementul ei, aerul. Simbolul, o floare de lotus cu 12 petale de culoare verde sau roz. Las această splendidă floare să umple de iubire inima, sistemul imunitar, sistemul circulator, braţele şi umerii. Mă deschid în faţa iubirii de sine, recunoştinţei, respectului şi compasiunii!
Ajung şi la a cincea chakră, cea situată la nivelul gâtului. Element, eterul. Simbolizată printr-o floare de lotus cu 16 petale de culoare albastru deschis. Las această floare să elimine orice stres din zona glandei tiroide, gâtului, esofagului, corzilor vocale, limbii şi orificiului bucal. Mă deschid în faţa comunicării, independenţei în gândire şi în faţa originalităţii mele spirituale!
Mai sus, ajung la a şasea chakră, cea aflată în centrul frunţii, numită şi „cel de-al treilea ochi”. Elementul său, lumina. Simbolul ei este o floare de lotus cu 2 petale de culoare albastru închis. Aceasta e legată de glanda pineală şi de stările de somn şi veghe. Las această floare să umple de iubire această zonă şi să elimine orice stres cauzat în zona frunţii, nasului, ochilor, urechilor, sinusurilor. Mă deschid în faţa cunoaşterii, inspiraţiei, viziunii şi intuiţiei!
La final, ajung la a şaptea chakră, cea a conştiinţei pure, localizată în creştetul capului. Elementul său este divinul. Simbolul ei este o floare de lotus cu o mie de petale, de culoare auriu sau violet. Ea are legătură cu glanda pituitară. Las această floare permanent deschisă să elimine orice formă de stres asociat zonei creierului şi sistemului nervos. Mă deschid în faţa înţelepciunii, armoniei, păcii şi mă unesc prin iubire cu divinitatea!
Fiecare celulă, micron și nucleu din organismul meu este încărcat acum cu lumină şi iubire divină.
Cu fiecare respiraţie conştientă şi profundă, mă umplu de energie benefică şi îmi ridic vibraţia pe frecvenţa fluxului meu de conştiinţă.
Imi iubesc trupul pentru că el este locaşul sufletului conectat la spirit, conectat la rândul său cu divinitatea.
Fie ca aceste rânduri simple să aducă iubire, lumină, sănătate, energie, pace, armonie şi putere tuturor celor care au avut răbdarea să le citească până la capăt!