marți, 30 mai 2017

Suntem oglinda partenerului nostru





Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu, un prieten.


Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin într-unul, se compensează cu mai mult yang în celălat. De aceea, contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.


Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stau în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori, li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?


Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.


De fapt, aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo, chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Adeseori oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii mai precipitată, iar eu te potolesc. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul în acest joc al vieţii.


Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia, vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva, pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete, bocete şi vinovaţi?


Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! 


De aceea, uneori, chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel sau cea cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort, care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz, te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea şi nici nu împarţi aerul pe care-l respiri împreună cu ea!


Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. El lucrează cel mai adesea, într-un mod paradoxal şi de neînţeles pentru mintea umană. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi, îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu doar „nu” şi să nu rămână astfel ancorat numai pe suferinţă.


Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o, şi atunci, cu siguranţă îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare sau te bucură mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie, pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.


Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte căi? De câte prelegeri? De câte meditaţii şi de câte rugăciuni? De câte lecţii şi de câţi învăţători? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi față în față pe noi înșine?

luni, 29 mai 2017

Vindecarea mentală





Noi oamenii, suntem  nişte minuni. Am avut mult curaj de a veni sau reveni pe acest pământ şi în acest mediu atât de frumos, dar şi atât de provocativ, în acelaşi timp. Am uitat pentru ce am venit şi mulţi dintre noi caută acum cu mare râvnă răspunsul la această frământare. Răspunsul însă, îl găseşti doar în tine, în imboldul inimii tale care te îndeamnă să trăieşti viaţa în concordanţă cu simţirea ta. Da, e tare uşor să scrii acest lucru din spatele unui monitor. Dar nu l-aş scrie dacă nu aş simţi cât e de important. Mai greu e să înţelegi ce înseamnă de fapt să trăieşti după inima ta. Şi mai greu e să pui în practică materializarea simţirii tale în viaţa de zi cu zi. Aţi simţit vreodată acest lucru, că oricât ai vrea să înaintezi, simţi cum "ceva" te trage înapoi şi nu te lasă parcă să îţi depăşeşti condiţia? Ce este acest "ceva" care te sabotează din umbră şi nu-ţi dă pace? Acest "ceva" e condiţionarea mentală pe care ai primit-o şi pe care fără discernământ ţi-ai asumat-o. Are sens? Încearcă măcar o singură zi să fii conştient de alegerile şi de viaţa pe care o trăieşti, o singură zi lumină, încearcă treaba asta şi poate vei înţelege ce vreau să spun. 

Când trăieşti din aceste condiţionări, te laşi trăit de viaţă, intri mereu în reacţii impulsive, vezi viaţa doar în alb şi negru, te surprinzi în tot felul de stări alterate care te pun la pământ, te laşi în voia sorţii, întrebându-te mereu ce rău ai făcut de ţi se întâmplă lucruri nu tocmai plăcute care îţi tot revin, te surprinzi că ceva te obstrucţionează şi te domină iar tu nu reuşeşti să ai niciodată un cuvânt de spus, te surprinzi că te doare ceva deşi nu poţi identifica acel "ceva". Acel "ceva" e sufletul tău care boleşte mai pe faţă, mai pe ascuns, pentru nefericirea ta. El e suferind şi bolnav, pentru că mintea ta este bolnavă atunci când faci alegeri care nu folosesc la nimic acestui "ceva" numit suflet.


Vindecarea mentală merge mână în mână cu vindecarea emoţională. Şi aş mai putea spune că există şi o vindecare astrală. Toate aceste corpuri energetice, mental, emoţional şi astral au legătură între ele şi când unul dintre ele e bolnăvior şi celelalte corpuri încep să bolească, adică să îşi piardă întregirea lor originară. De ce spun că ele au legătură şi că merg mână-n mână? Pentru că atunci când mintea merge doar pe pilot automat şi trece de la un gând la altul, absolut într-un delir continuu, vei avea mereu urcări şi ridicări de vibraţie, treceri de la o stare bună la una proastă, oscilări în euforie şi scufundări în depresie, astfel încât, nu vei realiza mai deloc ce se întâmplă cu tine. Adică mai pe scurt şi pe înţelesul tuturor, nu vei putea fi fericit cu adevărat, lăsându-te mereu pradă gândurilor compulsive. Gândirea compulsivă induce vibraţie joasă şi negativă către corpul tău emoţional. Iar când acesta primeşte doar gânduri de rău, de frică, de panică, de îngrijorare şi disperare, acest corp emoţional începe şi el să se simtă copleşit de toate aceste emoţii distructive pe care le generează non-stop mintea de maimuţă, adică gândurile compulsive. Iar de aici până la afectarea corpului astral e un singur pas, căci în acestă epuizare mentală şi emoţională, sufletul pierde multă energie şi nu mai reuşeşte să se reîncarce cu energie de la sursă. 


Aţi văzut oamenii nebuni cum se comportă? Ei vorbesc adeseori de unii singuri, fără nici un sens, total în lumea lor. Aceştia sunt nebunii pe care-i vede toată lumea şi-i arată cu degetul, mai mult sau mai puţin voalat. Dar mai e o mare categorie de nebuni, însă pe aceştia nu-i dibuie nimeni şi absolut nimeni nu-i arată cu degetul. Diferenţa dintre nebunii cu acte în regulă şi ceilalţi, e că primii îşi enunţă gândurile compulsive cu voce tare în văzul lumii, iar ceilalţi şi le enunţă ascuns, doar în căpuşorul lor. Căci gândirea compulsivă e tot un fel de nebunie, una greu de recunoscut din afară, ce-i drept. Şi totuşi nu atât de greu de recunoscut când începi să te observi pe tine însuţi şi implicit pe ceilalţi. 


Dacă ar fi atât de uşor să ne vindecăm şi emoţional şi mental, probabil că cu toţii am trăi un fel de viaţă ca într-un paradis. Pentru că în primul rând, asta ne induce suferinţa şi nefericirea, aceste boli, să le spunem sufleteşti, care te scurg de energie. Dacă ar fi atât de uşor, toată lumea ar fi sănătoasă şi nimeni nu ar mai avea nevoie de vindecare emoţională, mentală şi spirituală. Iar acest articol nu ar avea nici un sens. Poate că unii cred că doar simpla conştientizare a acestor boli sufleteşti, aduce cu ea şi vindecarea. Sau o simplă tehnică imaginativă de câteva minute, va scoate din tine pachetul de energie negativă acumulat. Chiar crezi asta, că tu după ce ai trăit o viaţă de zeci de ani aici, urmând acelaşi tipar falimentar de gândire, te vei schimba la un nou tipar de gândire într-o clipă? Nu zic că nu se poate sau că ar fi imposibil, dar minunile vindecărilor spontane nu sunt relevante, căci poţi tu să aştepţi minuni să se întâmple cu tine cât vrei, dar până nu faci un pas către tine şi către boala ta, poţi să uiţi de minuni, căci universul nu lucrează cu cei leneşi decât în ritmul lor. Adică câtă energie vei fi dispus să investeşti în tine, tot atâta vei şi primi înapoi de la viaţă, prin oameni. Cei care vor, pot! Cei care nu vor, nu vor putea, chiar dacă întreg universul ar interveni pentru ei!


Dar am mai observat un lucru, ciudat, înspăimântător şi paradoxal, în acelaşi timp. Oameni care ţin cu dinţii la boala lor mentală, la nebunia şi schizofrenia lor. Ei nu vor să se vindece pentru că au ceva de câştigat de pe urma bolii lor. Majoritatea din cei bolnavi sufleteşte, emoţional şi mental, îşi îngrijesc boala lor, asemenea unei mame care-şi alăptează propriul ei copil la sân. Cum începe să plângă, cum începe alăptatul. Aşa şi cel bolnav, cum începe ca cineva să-i spună că s-ar putea vindeca dacă ar vrea, cum începe să se precipite, să-şi dea ochii peste cap şi să se convingă iarăşi că el nu mai e în stare de absolut nimic. Aceşti bolnavi sunt mari sabotori şi manipulatori care au făcut din boala lor un idol aşezat pe un soclu la care se închină zi şi noapte, de obicei cu surle şi trâmbiţe, chemându-i şi pe alţii să participe împreună cu ei la acest ritual grotesc care se numeşte, "neputinţa milei de sine". 


Vindecarea mentală necesită efort, disciplină, consecvenţă. De la prima oră a dimineţii, de la prima secundă când faci ochi, urmăreşte-ţi mintea ta ce fel de gânduri generează şi la ce fel de simţire te duc ele. Nu uita să respiri conştient, de aici pleacă totul, căci o respiraţie sacadată îţi arată clar că eşti pe fluxul îngrijorării şi al fricii. Toată această linişte a minţii nu se poate face bătând din palme şi doar bolborosind la nesfârşit că tu eşti minunat şi viaţa ta e minunată. Până ce această minunăţie nu îţi va atinge programările toxice din subconştient, viaţa ta nu se va schimba sub nici o formă. Până ce nu vei înlocui aceste tipare de gândire programative şi falimentare, nu poţi spune că viaţa e minunată, ci eventual că e un mare dezastru acolo, deocamdată. Dar nu e nici o tragedie, ce am semănat, aceea vom şi culege, deci nu e absolut nimeni vinovat, nici măcar noi înşine, căci doar asta am ales cu de la sine voinţă, nu-i aşa? 

Mintea lăsată la voia întâmplării devine culmea perversităţii. Ea te va viola şi ţi-o va trage permanent din toate poziţiile, lăsându-te mai mereu epuizat şi fără vlagă. Ea se comportă ca un cal nărăvaş şi sălbatec, pentru că de-a lungul timpului, nu te-ai gândit niciodată să o struneşti şi să o disciplinezi. Adică să o faci să lucreze în favoarea ta. Să îi dai tu de lucru ei, nicidecum invers. Căci dacă ea îţi dă de lucru, te posedă în timp şi te face să te identifici cu ego-ul tău care e chiar sursa nefericirii tale.

Mintea a devenit slăbănoagă, pentru că dependenţele care ne subjugă ne fac din ce în ce mai slăbănogi. Dependenţele, indiferent cât de subtile sau de grosiere ar fi ele, te fac nefericit, îţi fură libertatea şi te lasă fără energie pentru creaţia ta. Nu lăsa ca absolut nimic să îţi fure creaţia ta, nu lăsa pe nimeni să decidă pentru tine, ce şi cum să trăieşti. Nu îţi oferi energia sufletului tău pe nimic, doar ca să nu deranjezi, doar ca să dai bine în peisaj în faţa altora, dar tu de fapt să îţi calci pe suflet şi astfel să te îmbolnăveşti. Urmează-ţi inima şi ascultă de glasul ei, nu de gura lumii care îţi vrea doar "binele"! 


Mergi în natură şi linişteşte-ţi mintea, conectează-te cu frumosul, armonizează-te cu divinul, fii Una cu tine însuţi!

duminică, 28 mai 2017

Ce înseamnă să lucrezi cu tine însuţi?










A lucra conştient cu tine însuţi înseamnă să îţi găseşti calea ta. Dar nu o poţi găsi dacă nu o cauţi. Nu o poţi afla dacă mergi doar pe căile bătătorite de către alţii. Nu o poţi descoperi dacă nu te descoperi în primul rând pe tine însuţi. Şi ce înseamnă să te descoperi pe tine însuţi? Să ai puterea de a te accepta aşa cum eşti la momentul acesta şi să ai destul curaj să recunoşti că în anumite părţi din sufletul tău, ceva scârţîie, ceva în fiinţa ta poate nu e chiar în regulă. Cum îţi dai seama dacă ceva scârţie în interiorul tău? Pur şi simplu nu te simţi bine, ceva acolo în străfunduri, te sufocă. Acolo întâmpini un blocaj, o rezistenţă, un conflict care nu te lasă să îţi deschizi aripile şi să te înalţi dincolo de supravieţuire, dincolo de lumesc, dincolo de patimă.

Am observat un lucru foarte interesant. Oamenii însetaţi în a-şi depăşi propria condiţie, caută cu râvnă calea lor şi nu se opresc până nu o găsesc. Dar nu se opresc nici măcar atunci, pentru că şi aceste drumuri se schimbă în funcţie de schimbările noastre interioare. Noi nu rămânem niciodată aceiaşi şi implicit căile noastre se schimbă şi ele din mers. Oamenii plini de entuziasm îşi găsesc calea lor mai devreme sau mai târziu. Apoi în euforia lor crescândă, vor să o împărtăşească tuturor pentru că li se pare că acea cale e benefică pentru toată lumea. Şi-ţi vor spune că acel drum pe care merg ei, ar fi bun şi pentru tine. Însă nu uita, e doar drumul lor, nu şi al tău. E doar adevărul lor, dar nu şi al tău. E doar bucuria lor, dar nu şi a ta.


Nu am venit aici pentru a merge pe căile bătătorite de ceilalţi. Dar ne putem bucura pentru cei care şi-au împlinit viaţa în felul lor. Fiecare la nivelul său, mic sau mare, nu putem şti exact, pentru că ceea ce se vede din afară, nu e la fel cu ceea ce se petrece în interior. Noi oamenii, judecăm după aparenţe, dar aparenţele sunt de cele mai multe ori înşelătoare. De aceea, de fiecare dată când judecăm după aparenţe, ne înşelăm pe noi înşine şi nu sporim în nimic. În sinea mea ştiu că după ce plecăm de aici vom avea mari surprize faţă de cum am perceput pe unii oameni, chiar şi pe cei care se află permanent lângă noi, în realitatea noastră. Însă dacă putem privi dincolo de aparenţe, începem să înţelegem că lucrurile se leagă în felul lor şi intuim astfel că nimic din ce ni se întîmplă nu e pur întâmplător.


Asta înseamnă să lucrezi conştient cu tine însuţi. Să observi viaţa şi oamenii care intră în realitatea ta şi să începi să intuieşti legătura lor. E un mic pas aparent, dar totuşi unul extrem de mare. Şi de la acest tip de introspecţie pleacă totul. Aici e alchimia şi magia vieţii, în a înţelege cum totul îţi vorbeşte într-un mod indirect: fiecare întâmplare din viaţa ta, fiecare stare pe care o ai în urma acestor întâmplări, fiecare om cu care intri în contact, toate îţi indică ceva în interiorul tău. Dar, bineînţeles că viaţa nu îţi va spune într-un mod direct „fă asta sau cealaltă”, „du-te acolo sau vino încoace”. Ci doar te va îndemna, dar îndemnul va fi unul foarte fin pe care însă nu îl poţi percepe dacă iureşul din mintea ta e de nestăvilit.


Şi pentru a opri acest iureş, avem nevoie de această conştientizare, pentru că mintea de maimuţă nu se va opri niciodată de la sine. Programele mentale instalate în subconştient se activează tocmai atunci când se iveşte o oportunitate pentru ele. Deşi poţi avea falsa impresie că eşti ok până atunci. Asta până când apare ceva în viaţa ta şi te surprinzi că tu, cel care poate până mai ieri erai foarte detaşat de o anumită situaţie pe care o vedeai la alţii, acum când ţi se întâmplă chiar ţie, iei foc şi explodezi. Pentru că ai stat pe un butoi cu pulbere, dar nimeni nu i-a dat foc până atunci. Şi aşa sunt toate aceste programe implementate în subconştientul nostru: butoaie cu pulbere care oricând se pot aprinde şi lua foc la cea mai mică scânteie! Iar scânteile se numesc patimi de genul: angoasă, frustrare, insatisfacție, tristețe, posesivitate, gelozie, depresie. 


Şi aşa se întâmplă la cei care nu îşi observă trăirile şi nu îşi conştientizează viaţa. În sinea lor nici nu-şi dau seama, pentru că aceste explozii au devenit firescul lor de zi cu zi. Li se pare normal să îşi schimbe starea de la o extremă la alta: acum calmi, apoi irascibili, acum veseli, apoi trişti, acum entuziaşti, apoi depresivi... Şi e clar că nu te poţi simţi bine când treci de la o extremă la alta şi te laşi mereu prins în reacţii. Oamenii îşi caută drumul, fiecare în felul său. Unul merge pe la biserică, altul merge pe la cursuri şi seminarii. Unii îi învaţă arta suferinţei şi a resemnării, alţii îi învaţă focusul cu mintea şi bolboroseala afirmaţiilor pozitive. Şi încep să facă ceva, dar nu trece mult şi abandonează ideea care li s-a predat. Pentru că acea idee nu li se potriveşte oricât de mult s-ar forţa, oricât de mult s-ar strădui, pur şi simplu nu e pentru ei.


E bine însă să asculţi pe oricine, să nu repudiezi pe nimeni şi mai ales să nu judeci pe cei care predau lucruri care ţie nu ţi se potrivesc. Poate la alţii au efect, nu poţi şti. Dar cel mai frumos şi cel mai echilibrat lucru e să îţi creezi tu singur tehnicile care ţi se potrivesc. Şi, de fapt, nu e vorba de tehnici, cât e vorba de a fi permanent atent la tine însuţi. Se numește „mindfulness”. Fii atent la trupul tău şi oferă-i cât mai multă mişcare şi apă. Fii atent la mintea ta şi la programele care te sabotează din subconştient pe pilot automat. Fii atent la sufletul tău şi la nevoile lui cu care el simte nevoia să se hrănească: arta, cunoaşterea, contemplarea, compasiunea, comunicarea. Fii atent la respiraţia ta: e una sacadată şi frântă sau una fluentă şi profundă? A respira nu e o tehnică pentru că ea oricum se desfăşoară de la sine, dar una e să respiri sacadat din frică şi alta e să îţi linişteşti mintea şi simţurile odată cu respiraţia profundă.


A lucra cu tine însuţi, nu necesită un timp şi un spaţiu aparte. Ci să experimentezi tot ce simţi nevoia, fără ca să răneşti pe nimeni, după care să revii înapoi şi să îţi asumi această experienţă. După care, iar şi iar. A lucra cu tine, înseamnă să îţi creezi mereu reţele neuronale noi, pentru că doar în creaţie, vibraţia ta atinge divinul. Înseamnă să priveşti în ochii celui cu care vorbeşti şi să îl iubeşti atât de mult, până ce reuşeşti să îi priveşti sufletul. Înseamnă să ieşi din zona de disconfort a pasivităţii şi resemnării, întrând în zona de confort a creaţiei şi a bucuriei. Înseamnă să cunoşti tot ce se poate cunoaşte, dar să filtrezi totul pe sufletul tău şi astfel să nu laşi nimic să te subjuge. Înseamnă să împărtăşeşti celorlalţi experienţele tale doar din iubire, fără ca să te aştepţi la nimic din partea lor. Înseamnă să fii recunoscător pentru ceea ce ai şi să nu te opreşti niciodată, dacă simţi că poţi face mai mult. Înseamnă să acorzi iertarea ta gratuită celor care te-au judecat sau pe care tu i-ai condamnat tot într-un mod gratuit.


A lucra cu tine, înseamnă de fapt să ajungi să te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi şi astfel să dărui nu numai din ceea ce ai, ci să te dărui tot mai mult din ceea ce eşti...

vineri, 26 mai 2017

Totul este vibraţie












Oamenii sunt egali ca potenţă, dar atât de diferiţi ca vibraţie între ei. Unul vine cu o vibraţie copleşitoare care copleşeşte cu prezenţa sa . Altul vine cu o vibraţie mai moale, mai firavă. Dar şi unul şi celălalt, rămân egali ca potenţă, atâta timp cât se află aici, în această dimensiune şi în acest corp uman. Sufletul vibrează pe o anumită frecvenţă. Frecvenţele se caută între ele şi când se regăsesc, se contopesc, se unifică, se armonizează şi devin una.



Oamenii cred că îşi caută jumătatea sufletului lor, dar, de fapt, ei caută să se armonizeze unul cu altul şi, astfel, să devină una. Şi atunci când devin una, se recunosc, se regăsesc, se dizolvă în iubire unul cu celălalt. Şi când are loc această dizolvare, apare acel extaz mistic, acel sentiment pur, acea nuntă care nu e de aici. Căci oamenii lumeşti se atrag prin formele lor, mai mult sau mai puţin atrăgătoare. Pe unul îl atrage faţa, pe altul mâinile, pe unul ochii, pe altul zâmbetul. Dar dincolo de aceste forme, ceva se întâmplă la nivel mult mai subtil. Dacă e doar atracţia trupului şi a cărnii, lucrurile nu se pot armoniza, căci sufletele acolo nu se regăsesc doar prin atracţia carnală.



Sufletele îşi caută recunoaşterea prin celelalte suflete cu care interferează. Uneori e de ajuns o privire, o mângâiere, o şoaptă. Alteori nu sunt de ajuns nici zeci de mii de priviri şi nici sute de mii de cuvinte. Pur şi simplu, acolo unde frecvenţa nu se întrepătrunde, armonia nu poate avea loc. De aceea, oamenii se căsătoresc lumeşte, dar adeseori, unirea lor nu e una sufletească neapărat. Şi atunci, timpul rupe această legătură, mai devreme sau mai târziu, căci sufletele nu au timp de pierdut pe aici. Ele au lecţii şi provocări de acceptat şi de învăţat. Au răni de vindecat şi traume de conştientizat. Iar pentru o perioadă, sufletele pot accepta o înţelegere doar carnală, ca o experienţă de care au nevoie pentru un timp. Dar pe temen lung, relaţia nu are viaţă, căci unirea sufletească înseamnă armonie spirituală, adică contopirea frecvenţelor de vibraţie. Când aceasta nu se întâmplă, relaţia între cei doi rămâne doar lumească, doar umană, doar carnală. Iar noi, nu suntem doar oameni, doar umani, doar lumeşti. Suntem fiinţe energetice, fiinţe divine şi luminoase.



De aceea, nimic şi nimeni nu ne poate domina aici, pe pământ. Dar nu ne poate domina sau subjuga nici dincolo de această dimensiune trupească în care suntem acum. Nu există vreun om, oricât de puternic ar părea el, care să îţi poate fura puterea din tine, decât numai cu acordul tău. Nu există vreo entitate, luminoasă sau întunecată, care să te poată manipula fără acordul tău. Nu există zei sau dumnezei care să poată să îţi dicteze viaţa fără acordul tău. Căci liberul arbitru este absolut intangibil. De el nimeni nu se poate apropia, nici în cer, nici pe pământ.



Dar oamenii ce fac, în general, imediat ce se întrupează şi ajung cu picioarele pe pământ? Încep să se programeze unul pe altul, să se condiţioneze reciproc şi să intre în diferite sisteme care le subjugă voinţa şi puterea din ei înşişi. Dintre aceste sisteme, cel mai manipulator şi cel mai subversiv rămâne religia. Important e ca omului doar să i se ia puterea din el cu voia lui. Adică să i se frângă spiritul liber şi pur. Adică să stea pe o vibraţie net inferioară, raportat la sfinţii, mânturitorii şi dumnezeii pe care îi venerează. El se află jos, identificat cu neputinţa, căci numai de acolo poţi pune pe soclul idolatriei, sfinţi, entităţi sau zei. El vrea cu îndârjire să venereze ceva din afara lui la care să privească cu adorare de jos în sus. Şi pentru asta trage cu dinţii de vibraţia joasă care îl învăluie. Orice cunoaştere, orice conştientizare, orice semn de întrebare este eliminat din start. Idolatria nu suportă conştientizarea şi nici libertatea interioară. Ea vrea doar frângerea spiritului tău, astfel încât, cei cărora tu te închini, să te poată manipula mult mai uşor.



Dar când îţi urci vibraţia şi devii din ce în ce mai conştient, ce se întâmplă la urma urmei? Capeţi demnitate, capeţi putere, capeţi discernământ. Adică se activează iubirea din tine. Se activează sinele tău mai înalt. Se activează creierul, devii mai alert şi mai vigilent. Începi să îţi pui întrebări, începi să afli răspunsuri. Începi să nu mai digeri orice ţi se spune de către cei care te manipulează la nivel subtil. I-ai crezut până la un punct, căci eu au fost tare deştepţi. Au ştiut să îşi ridice vibraţia şi să ţi-o menţină pe a ta cât mai jos. Au ştiut să devină zei în faţa ta, în timp ce tu ai rămas doar milog. Au ştiut să te pună la colţul infamiei, în timp ce ei îşi râd în barbă de vulnerabilitatea, slăbiciunea şi prostia ta. Are sens?



Divinitatea nu e ceva abstract, dincolo de nori, la care noi să strigăm în cor, cu plânsete, bocete şi vaiete. Dar dacă vrei neapărat să te consideri separat şi nu una cu ea, atunci spor la îngroşat corul bocitoarelor. Vei urla, vei plânge şi te vei ofensa pe tine însuţi, până ce îţi vei da seama cine eşti. Şi atunci îţi vei ridica vibraţia spontan. Căci nu mai eşti dispus să te pleci în faţa nimănui, nici om, nici entitate, nici zeitate. Crezi că eşti mai prejos de vreo entitate, doar pentru că tu ai trup şi ea nu are? Faptul că eşti acum într-un trup carnal, nu înseamnă implicit că eşti şi limitat. Din contră, înseamnă că eşti foarte puternic, spiritual vorbind, de ai acceptat această încarnare pentru un timp. Însă dacă nu crezi asta, atunci credinţa ta, cea care te limitează, devine realitatea ta care te etichetează şi te pune în rândul turmei unde orice intrus care vrea libertate va fi exilat. Turma merge cu turma, dar spiritul liber e dincolo de orice religie, de orice condiţionare, de orice limită!



Oamenii sunt defensivi, timizi, temători şi şovăilenici, asta pentru că nu sunt dispuşi să îşi ridice această vibraţie sufletească de care vorbesc. Şi chiar de o ridică, nu reuşesc să o şi menţină pe termen lung. Pntru că nu sunt dispuşi la nicio consecvenţă, constanţă sau disciplină în a lucra cu ei înşişi. Nu sunt dispuşi la demnitate, vor doar pomană şi ploconeală. Nu sunt dispuşi la acumulare în „a fi”, ci doar la acumulare disperată către „a avea”. Nu sunt dispuşi să fie liberi, ci sunt mai dispuşi să aducă ofrande toată viaţa unui zeu închipuit. Nu sunt dispuşi să fie demni şi să rămână în picioare, ci sunt mult mai dispuşi să stea milogi în genunchi, doar-doar cineva îi va milui şi îi va mântui. Nu sunt dispuşi la accesarea divinităţii reale şi autentice din ei însişi, ci mai degrabă dispuşi să se identifice cu neputinţa, frustrarea şi şi bocetul vieţii lor. Nu sunt dispuşi să fie puternici şi conştienţi, ei vor să fie slabi şi inconştienţi. Căci pentru a deveni conştient, se cere totuşi un mic efort. Pentru a rămâne pe vibraţia idolatriei însă, nu se cere niciun efort şi nicio disciplină.


Vibraţa ta, cea de acum, e una care oscilează. Aşa că, nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e predestinat, nimic nu e definitiv încheiat. Sunt doar linii temporare de destin, în funcţie de oscilaţia vibraţiei tale care te îndeamnă să faci sau nu, anumite alegeri. Totul e în funcţie de vibraţia pe care tu, din liberul tău arbitru, o alegi să o ai. Acolo e viaţa ta, raportat la vibraţia ta. Acolo e puterea ta, raportată la vibraţia ta. Acolo e creaţia ta, raportată doar la felul vibraţiei tale. Şi acolo e manifestarea iubirii din tine însuţi, raportată şi ea, tot la vibraţia pe care tu însuţi alegi din liberul tău arbitru să o manifeşti!

duminică, 21 mai 2017

Vindecarea emoţională





Vindecarea emoţională e una din treburile cele mai importante pe care le putem face aici, ca să nu spun că e chiar cea mai importantă. Fără vindecare emoţională, am realizat că, pur şi simplu, nu poţi da înainte, indiferent câte ai cunoaşte despre orice din acest univers. Fără această vindecare, ai mereu senzaţia că ai căra apă cu o găleată spartă şi până ajungi să verşi apa din ea, găleata se goleşte şi tu rămâi iarăşi şi iarăşi mereu cu mâinile goale. Sau ai senzaţia că ceva te ţine pe loc ca şi cum te-ar sabota acest ceva din umbră. Şi cu cât vrei mai mult să înaintezi, te surprinzi că nu poţi înainta precum vrei. Într-o zi simţi că eşti pe culmi, pentru ca a doua zi euforia şi entuziasmul să se stingă subit. Într-o zi iei o hotărâre care să te centreze pe o perioadă mai lungă sau vrei să scoţi din obiceiurile tale o patimă care te macină şi nu-ţi dă pace, însă a doua zi te surprinzi iarăşi că nu mai ai aceeaşi putere pe care o aveai ieri şi ai senzaţia că ai pierdut ceva de ieri până azi. Are sens? Aţi simţit vreodată aşa ceva?

De ce spun că vindecarea emoţională e ceva ce nu suportă amânare? Pentru că fără ea nu poţi intra decât sporadic pe fluxul misiunii tale, doar când şi când. În restul timpului hălăduieşti mai mult pe lângă acest flux în tot felul de stări alterate care nu te lasă să intri în acest vortex. Ca să poţi să te împlineşti cât mai mult pe misiunea ta, ai nevoie ca să fii lăsat să îţi faci treaba. Şi ceva nu te va lăsa dacă tu nu eşti încă vindecat de traume, de conflicte, de amintiri neplăcute, de abuzuri fizice sau psihice. Cu toţii am trecut prin asta, mai mult sau mai puţin, nu-i aşa? Viaţa pe pământ e mereu un du-te vino, între lumini şi umbre. Şi oricât ne-am amăgi că nu avem nevoie de vindecare emoţională, doar încercăm să ne tot minţim precum că suntem oricum nişte făpturi minunate şi nu am mai avea nevoie de nici un adaos, de nici un surplus. Aşa e, tu eşti o fiinţă minunată şi nu ai nevoie de niciun surplus sau adaos. Tot ce ai nevoie ca să trăieşti din întreg, adică din miezul fiinţei tale, este să înlături pur şi simplu reziduriile emoţionale aşternute peste acest miez.

Şi oarecum pare un non-sens, pentru că nu am venit aici ca să ajungem la o vârstă şi apoi să realizăm că avem de lucrat cu noi înşine pentru a ne vindeca emoţional. Dar iaca anii au trecut şi ne surprindem că nu mai avem chef de viaţă şi energie îndeajuns ca să creăm câte ceva nou care să vorbească despre noi înşine şi nu despre altcineva. Despre noi înşine e viaţa noastră aici, nu despre altcineva. Trăim în realitatea noastră proprie, nu a altcuiva. Gândim cu mintea noastră proprie, nu a altcuiva. Simţim cu sufletul nostru unic, nu cu al altcuiva. Dar cu toate astea, încă avem tendinţa de a ne reprima ceea ce suntem cu adevărat. Avem tendinţa de a ne auto-sabota chiar noi înşine, tocmai prin ego-ul nostru. Şi atunci căutăm soluţii cu mintea din ego şi totul pare foarte împovărător când se ajunge aici. Emoţionalul ne surprinde adeseori şi ceea ce îţi aduce aminte că, pur şi simplu,  ai de vindecat câte ceva la tine, e chiar faptul că nu te simţi bine în anumite împrejurări ale vieţii. Ori apare o frică nedesluşită, o panică care nu şti de unde s-o iei, o stare de sfârşeală care te întunecă, o stare de tristeţe care te usucă, spiritual vorbind.  

Deşi nu vindecarea emoţională e scopul vieţii, tocmai pentru a junge la scopul tău e necesară această vindecare. Dar să rămâi mereu pe acest flux al vindecării, iarăşi e o capcană aici. Te vindeci odată şi apoi, gata, nu mai revii. Dar ca să te vindeci, e nevoie să sapi adânc în subconştientul tău, în amintirile tale, în ceea ce simţi sau ce ai simţit de-a lungul timpului. Doar aşa poţi afla cine eşti tu dincolo de sabotarea emoţiilor. Vrem sau nu vrem, credem sau nu credem, toţi dintre noi suntem plini de conflicte emoţionale care mai de care mai subtile. De asta nici nu trăim viaţa ca dintr-un întreg, ci o facem mai mult pe pilot automat în aceeaşi rutină şi blazare care ne sfârşeşte din ce în ce mai mult. Bolile nu sunt doar fizice, de fapt, sunt doar boli spirituale cu consecinţe asupra fizicului. Când sufletul boleşte, trupul începe şi el să se ofilească. Dar nici o durere trupească nu are echivalent cu o durere sufletească, nu-i aşa?  

Dar şi vindecarea emoţională are un final. Se ajunge la un final, dar se începe mai apoi un altfel de viaţă. Se renunţă la frică, pentru ca iubirea să înceapă să se manifeste dincolo de teoria seacă a „iubirii necondiţionate”. Se elimină penibilul, lăsând creaţia ta să vorbească despre tine la modul autentic, nu doar la un simplu copy-paste. Se elimină ignoranţa, începi să te regăseşti pe tine chiar şi acolo unde mai înainte nu îţi dădeai mare credit. Se elimină puturoşenia, începi să realizezi că fiecare clipă din viaţa ta are ecou în eternitate. Se elimină pierderile de energie care apar din tot felul de bârfe şi  polemici distructive, atunci când îţi dai seama că acestea sunt doar lucruri care nu îţi folosesc la absolut nimic. Şi se elimină mult mai multe, dar numai în urma acestei vindecări emoţionale. Altfel, vei fi mereu atras în anumite capcane emoţionale care iarăşi te vor scoate imediat din fluxul misiunii tale.

Dacă nu am avea emoţii, nu am mai fi oameni, ci doar roboţi. Şi tocmai emoţia umană are cel mai mult farmec pe pământ. Fără ea, viaţa ar fi pustie, nu ar mai fi nici tristeţe, nici bucurie. Dar permanent suntem în aceste emoţii, uneori constructive şi dătătoare de viaţă, alteori distructive şi dătătoare de moarte. Suntem atât de diverşi, de subiectivi, de unici în aceste emoţii pe care le generează fiinţa noastră. Femei şi bărbaţi, suntem cu toţii acolo, în acest angrenaj emoţional, uneori armonic, alteori atât de conflictual, de grotesc, de aberant. Emoţia este şi ea o vibraţie, o energie, o putere, indiferent dacă este una constructivă sau distructivă. Când ne lăsăm subjugaţi şi dominaţi de emoţii fără să le controlăm şi să discernem ceea ce simţim, ne scurgem efectiv către prăpastia abisală a nefericirii şi depresiei. Când ne controlăm emoţiile însă, devenim creatori, devenim luminoşi, devenim puternici. Pentru că iubirea e luminoasă, creatoare, dătătoare de viaţă şi ea e cea mai puternică emoţie umană de pe pământ.  

Vindecarea emoţională e un traseu pe care fiecare şi-l cunoaşte mult mai bine decât aş putea eu să o fac aici în câteva cuvinte. Dar, într-adevăr, esenţa acestui articol este că fără această vindecare, pierdem timpul doar, lăsându-ne mai mereu pradă reacţiilor emoţionale la care suntem supuşi zilnic şi pe care nu reuşim să le depăşim, nu le înţelegem, pentru că pe noi înşine nu ne înţelegem. Căci fiecare răspuns ce vine din afara noastră ne atinge şi astfel reacţionăm mereu impulsiv şi compulsiv, fără nici o conştientizare a acestor acţiuni care vin din aceste impulsuri.

Aşadar mai întâi te vindeci, iar mai apoi te regăseşti, te ridici, conştientizezi, experimentezi, creezi şi puţin câte puţin începi să evoluezi!  


vineri, 19 mai 2017

Dreptul divin e doar alegerea ta






Oamenilor le place încă foarte mult să se limiteze. Cum nu merge ceva bine în viaţa lor, imediat încep să se agaţe de concepte, precum că ori au o cruce prea grea de dus, ori au o karmă prea încărcată care îi urmăreşte, ori nu au drept divin să facă una sau să aibă alta. De unde ştii tu până la urmă, că ai avea sau nu acest drept divin? Ţi-a şoptit asta cumva, vreun mare „maestru” pe la vreun curs plătit?
Pentru mine însumi, dreptul divin este unul singur: „eu sunt”! Aşa că, e doar alegerea mea. Dacă vreau să rămân în frică sau în bucurie, e doar alegerea mea. Dacă vreau să fiu nefericit sau fericit, e doar alegerea mea. Dacă vreau să fiu bolnav sau sănătos, e doar alegerea mea. Dacă vreau sărăcie sau abundenţă, e doar alegerea mea. Şi dacă vreau să fiu singur sau într-o relaţie, iarăşi e doar alegerea mea. Dar când spun că pentru toate acestea este doar alegerea mea, asta nu înseamnă egoismul şi trufia de a mă considera buricul pământului, astfel încât să dau la o parte absolut tot ceea ce înseamnă sfaturi, învăţături, susţinere sau ajutor care vin prin ceilalţi oameni ce intră în realitatea mea pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Căci atunci când fac o alegere, tot universul şi întreaga divinitate lucrează cot la cot cu mine însumi. Dar asta se întâmplă doar dacă alegerea îmi aparţine. Pentru a avea drept divin către ceva anume, e nevoie ca fiinţa ta să iasă din letargia spirituală în care adeseori se complace, pentru că pur şi simplu nu vrea să depună un mic efort de a se urni din loc. Pentru a te urni e nevoie de puţină energie, altfel rămâi doar gură-cască, ca şi cum ai deţine o maşină foarte puternică, dar în care ţi-e prea frică să te urci, aşa că te complaci în inerţie doar privind-o. Ştii unde te-ar putea duce şi câte ai putea face conducând-o, dar preferi doar să îţi imaginezi viaţa, în loc de a o trăi chiar la propriu.
Dreptul divin e chiar în tine însuţi. Unele ţi s-au dat pe pământ fără nici un efort din partea ta. Pur şi simplu te-ai născut într-un mediu mai mult sau mai puţin propice din punct de vedere material sau spiritual. Astfel încât, dacă vei privi în jur, vei vedea o mare diversitate de oameni şi de universuri paralele care se petrec în acelaşi timp pe lângă universul tău. Unii au sănătate, dar nu au bani şi sunt ferm convinşi că nu au dreptul divin de a avea bani. Alţii au bani, dar sunt într-o ramolire fizică, psihică şi spirituală de nedescris. Şi unii dintre aceştia cred că nu au drept divin la sănătate. Alţii sunt veşnic singuri pentru că bărbatul din ei nu mai crede în nicio femeie, iar multe femei sunt veşnic singure, triste şi abătute, pentru că nici ele nu vor să se mai lege la cap cu vreun bărbat. Şi unii şi alţii cred la un moment dat, după una sau mai multe dezamăgiri, că nu au drept divin de a fi fericiţi într-o relaţie. Şi uite aşa, oamenii se duc pe la mari „maeştri” sau pe la mari „terapeuţi”,doar ca să se mai convingă încă odată că nu au drept divin la fericire în viaţa asta. Şi uite aşa, ne punem singuri piedici şi credem mai mult în ce ne spun ceilalţi, decât să credem cu adevărat în noi înşine.
Dar dacă nu ai drept divin la fericire, oare ai cumva drept divin la nefericire? Dacă nu ai drept divin la sănătate, cum oare ţi-ai câştigat dreptul divin la depresie şi boală? Dacă nu ai drept divin la abundenţă, cum ţi l-ai câştigat pe cel la sărăcie? Şi dacă nu ai drept divin de a trăi cu cineva, oare chiar ţi-ai revendicat dreptul de a fi mereu singur, frustrat şi nemulţumit? Pentru primele ţi se cer mici-mari eforturi, în schimb pentru celelalte nu ţi se cere absolut niciun efort şi niciun dram de energie consumată. Cel care se află în mişcare şi e alert, dăruie energie şi primeşte energie ca şi cum nu ar obosi niciodată. El se dăruie şi creşte spiritual în acelaşi timp. Cel care e cantonat în pasivitate şi resemnare, nu dăruie nimic, ci doar aşteaptă să vină cineva şi să i se aprindă o luminiţă pe străduţa lui. Unora le tremură sufletul în ei pentru că le e frică prea mult de viaţă. Dar e şi asta o alegere, alegerea de a nu îţi recunoaşte dreptul divin de a te bucura de fiecare clipă petrecută aici.
Unele lucruri le avem de-a gata primite în viaţa asta, altele se vor pur şi simplu căutate şi descoperite. Dar pentru asta e necesar să accesezi fiinţa ta şi să ai încredere că ai drept divin la orice pe acest pământ. Căci acea lipsă din viaţa ta, nu îţi arată că nu ai avea drept divin asupra ei, ci acea lipsă se vrea de fapt împlinită, aici, în această viaţă. Nu e vorba că nu ai avea acel drept divin, ci e vorba de o provocare pe care o accepţi sau nu în a-ţi depăşi condiţia. Altfel, vei trăi toată viaţa în conflict cu tine însuţi, cu aproapele şi cu divinitatea, crezând că dreptul tău divin e mai puţin valoros în comparaţie cu al altora. Şi dacă vei crede că nu ai drept divin să faci una sau să ai cealaltă, îţi voi spune doar că aşa este şi că mare dreptate ai. E convingerea ta şi tu te identifici cu ea. E credinţa ta care te limitează, dar care totuşi îţi convine pentru că îţi place să te sabotezi singur, ca o justificare de a nu face nimic.
Oare cât de mare să fie doza de nesimţire a unora care încearcă să îi convingă pe alţii că nu ar avea vreun drept divin anume, în această viaţă? Şi cât de mare ar fi doza de credulitate, prostie şi ignoranţă a celor care îi cred pe unii ca aceştia? Dar omul nu poate primi şi auzi decât ceea ce este în stare să audă. Dacă el vrea nefericire, nu vrea să i se amintească de fericire. Dacă el vrea sărăcie, nu vrea să ştie de împlinire materială. Dacă el se consideră vinovat şi „păcătos”, nu vrea să audă despre libertatea spirituală. Dacă e ferm convins că e bolnav, singur şi depresiv, nu va suporta să audă vorbindu-i-se despre sănătate şi bucurie. Din contra, le va judeca pe acestea, pentru că în sinea lui se simte vinovat că nu are curajul să îşi acceseze adevărata divinitate şi strălucire din el. Dar credinţa ta liberă sau limitativă, este cea care vorbeşte de la sine în locul tău. Priveşte la viaţa ta, observă şi viaţa altora şi astfel vei înţelege mai bine ceea ce vreau să spun.
Dreptul divin eşti chiar tu. Iar tu nu ai venit aici cu lipsuri în fiinţa ta, ci ai venit ca entitate de lumină ascunsă în spatele unui trup. Şi toţi suntem aşa, până la unul. Majoritatea au uitat, alţii acum au început să îşi reamintească. Dar niciodată nu e prea târziu să afli cu adevărat cine eşti. Însă de acest adevăr nu te pot convinge nici eu, nici nimeni altcineva. Căci tu şi numai tu deţii adevărul făpturii tale, aşadar accesează acest adevăr, este chiar datoria ta să o faci!

marți, 16 mai 2017

Îmi multumesc, mă iert și mă iubesc...





De ce am avea nevoie să lucrăm cu noi înșine? De ce am avea nevoie să evoluăm? De ce simțim nevoia să experimentăm cât mai mult? De ce am avea nevoie să ne purificăm? Pentru că avem multe de învăţat aici, dar avem şi multe de dezvăţat, în acelaşi timp. Făcând asta, tu capeți o formă din ce în ce mai definită. Ca un sculptor minunat care își dăltuiește propria materie amorfă. Uneori el dăltuiește foarte fin, alteori e nevoie să lovească cu toată puterea sa pentru a străpunge rezistența materiei. Materia se opune, dar într-un final ea se lasă modelată după atingerea sculptorului. Așa face și viața cu noi înșine. Viața e sculptorul magnific care ne lovește cu iubire din toate părțile și din toate unghiurile, până ce noi înșine, ca oameni, începem să căpătăm o formă spirituală. Dar dacă vom opune mereu rezistență şi ne vom împotrivi mereu vieţii, nu vom căpăta forma definită pe care spiritul nostru vrea să ne-o dea.
Și am spus „da” vieții de multe ori. Dar, în același timp, i-am întors spatele și am spus „nu”, poate de și mai multe ori. A fost bine atunci când am spus „da” și oare a fost rău atunci când am spus „nu”? Cine poate ști? Doar divinitatea, doar universul, doar însăși viața! Dar și atunci când am spus „da” și atunci când am opus rezistență, spunând un „nu” categoric, tot eu am fost, tot eu eram și într-o alegere și în cealaltă. Așa că pentru alegerile mele nu este absolut nimeni vinovat, nici măcar eu însumi. Și pentru toate alegerile pe care le-am făcut în viață de la un capăt la altul, nu pot spune decât atât: îmi multumesc, mă iert și mă iubesc...
Am întâlnit oameni care au venit spre mine cu scopul de a mă învăța fiecare în parte câte o lecție. Pe unele mi le-am asumat, pe altele nu. În sufletele anumitor oameni am citit ca într-o carte deschisă, pe alte suflete însă, nu am avut nici măcar curiozitatea să le deschid. Unii oameni m-au iubit, altora le-am fost mult prea antipatic. Pe unii i-am iubit la rândul meu, pe alții însă i-am repudiat din realitatea mea. Unii m-au susținut, alții mi-au pus piedici. Pe unii i-am încurajat la rândul meu, altora le-am întors eu cu nonșalanță spatele. Unii oameni m-au lingușit pe față, dar m-au bărfit în ascuns. Dar chiar și eu am făcut asta cu unii oameni, din prea multă răutate, din prea multă patimă. Unii m-au sedus și m-au rănit prin fățărnicia lor. Pe unii însă, eu i-am sedus și i-am rănit prin fățărnicia mea. Tuturor celor care au intrat și ieșit din realitatea mea, nu le pot spune acum decât doar atât: le mulțumesc, îi iert și îi iubesc...
Am experimentat și m-am lăsat experimentat. Uneori am fugit cu frică, alteori am ieșit eu în întâmpinarea experiențelor care se îndreptau spre mine. M-am deschis cât de mult am putut în fața unor experiențe, dar m-am și închis de multe ori în fața altora. Trecând prin unele, m-am cunoscut și mai mult și astfel am sporit în cunoașterea de sine. Trecând prin altele, m-am rănit, am căzut și m-a durut. Dar iarăși m-am ridicat și iarăși am realizat că tocmai din căderi și înfrângeri, cel mai mult am de învățat. Toate experiențele s-au acumulat și s-au adunat în rucsacul trecutului meu. El aduce mărturie despre cine sunt și cine am devenit acum în prezent. Toate experiențele trecute se unesc cu toate în „aici și acum”. Dar nu voi lăsa acest trecut să mă împovăreze, nici măcar un minut, nici măcar o secundă. Acestui trecut care m-a adus la omul care sunt în prezent, nu am decât trei lucruri să-i spun: îi mulțumesc, îl iert și îl iubesc...
Am venit aici cu un trup perfect şi-i sunt recunoscător divinităţii pentru asta. Uneori am ţinut seamă de nevoile trupului, alteori nu. Trupul tânjeşte după mişcare, căci el prin mişcare îşi întreţine energia. Tânjeşte după apă, căci apa e sursa vieţii. Dar de multe ori nu i-am dat trupului ce îşi dorea el, ci doar ceea ce îmi doream eu. Adică eu, cel egocentric. Am crezut de multe ori că trupul nu e important şi că nu e bine să-i dau întâietate. Dar, totuşi, el are un rol esenţial. Trupul este vehicolul sufletului şi este îndemnat de suflet să meargă într-o parte sau alta, să facă un lucru sau altul. Bolile trupului sunt de fapt efectele palpabile ale conflictelor sufleteşti. Trupul însă, rămâne creatorul material, dincolo de îndemnul neobosit al spiritului. Acestui trup magnific nu-i pot spune decât atât: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…
Am venit aici cu o minte sclipitoare, acolo unde se ţes ideile ca într-un laborator al creaţiei. Aici, în acest laborator creativ, poate fi pace şi armonie, dar, în acelaşi timp, pot fi adevărate lupte şi dueluri. Raiul sau iadul e chiar în mintea noastră. Când omul este liniştit şi împăcat, mintea lui este în pace. Când el este însă tulburat, mintea lui este în război. Gândurile luminoase dau putere sufletului, iar cele întunecate îl sufocă. Templul creaţiei este mintea. Acesta este instrumentul măreţ cu care am fost înzestraţi. Dacă o folosim într-un mod creativ, atunci ea se va ascuţi şi mai mult. Dacă nu, va începe să ruginească şi să se tocească. Acestei minţi generatoare de gânduri creative nu am decât trei lucruri să-i spun: îi mulţumesc, o iert şi o iubesc…
Am venit aici cu un suflet care ne ghidează permanent şi ne vorbeşte mereu prin ceea ce simţim. Iar simţirea noastră e chiar reperul nostru cel mai important care nu ne minte. Sufletul este vehicolul spiritului. Spiritul conduce sufletul şi-l îndeamnă permanent să experimenteze şi să creeze câte ceva. Spiritul nu are timp de pierdut şi nici nu are nevoie de clipe de repaus, căci el este dincolo de timp, dincolo de simţuri. El şi-a ales această întrupare tocmai pentru a experimenta cât mai mult în această zonă de lumini şi umbre. Spiritul nu cunoaşte frica. Sufletul uneori reprimă acest îndemn spre bucurie, pentru că primeşte non-stop provocările minţii. Iar o minte nelucrată este sabotoarea sufletului şi implicit a spiritului care nu-şi poate împlini menirea, întâmpinând atât de multă rezistenţă din partea minţii. Acestui suflet care uneori se deschide, alteori se închide, îi fac acum o sinceră mărturisire şi-i spun doar ceea ce el ştie deja: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…
Ascultă-mă iubite cititorule şi păstrează aceste simple cuvinte în comoara sufletului tău. Îţi mulţumesc pentru răbdarea ta, tu cel care cauţi răspunsuri şi-ţi pui întrebări. Îţi mulţumesc pentru susţinerea ta şi pentru îndemnul tău de a nu mă opri. Îţi mulţumesc şi pentru criticile aduse care au fost tot în folosul meu. Îţi mulţumesc şi pentru că uneori m-ai iubit şi că uneori poate m-ai dispreţuit. Îţi mulţumesc pentru că ai avut destul de mult tact şi nu m-ai judecat prea aspru. Îţi mulţumesc pentru puţinul tău respect şi-mi mulţumesc şi mie pentru respectul pe care ţi l-am oferit. Îţi mulţumesc şi pentru că ai avut destul discernământ în a nu reacţiona impulsiv atunci când cuvintele mele au atins corzi prea sensibile din sufletul tău.
Pentru toate acestea şi pentru mult mai multe chiar, nu am decât trei lucruri să îţi spun: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…

sâmbătă, 13 mai 2017

Singurătățile din sufletul nostru




Dacă am lăsa inima să vorbească...câte ne-ar spune ea! Câte doruri s-au adunat acolo, câți oameni pe care îi purtăm cu noi în inima noastră, fără ca nici măcar ei înșiși să știe acest lucru. Da, mulți oameni încap într-o inimă de om. Și-i purtăm așa cu noi, de-a lungul vieții. Și-i ducem cu noi, care încotro. Îi purtăm peste tot, nu putem scăpa de asta. Dar nici nu vrem să scăpăm, pentru că dorul arde în noi și ne menține flacăra vieții vie. Și uneori ne încălzim cu această flacără, uneori ardem, iar alteori ne pârjolim de-a dreptul.

Pentru că, nu-i așa, aici pe pământ totul se reduce la o singură esență: relațiile dintre noi, știți voi, noi oamenii. Da, noi oamenii, cei care trăim printre alți oameni. Cei care ne agățăm adeseori de tot felul de nimicuri, tocmai ca să nu mai simțim această tânjire a unuia către altul. Noi oamenii, care tânjim după o privire personală și după niște ochi în care să dibuim măcar puțin din flacăra iubirii din noi. Căci ne oglindim în ochii celui ce ne privește și acolo ne vedem tot pe noi înșine. Și ne privim și astfel ne simțim unul pe altul în acești ochi umani, personali, cărora le pasă.

Pentru că viața este între oameni vii, nu între entități impersonale, abstracte și nedefinite. De aceea, nu există absolut nimic aici, pe pământ, care să poată eclipsa relația dintre oameni, ca și efect, ca și importanță. Totul se reduce la asta, căci fără un suflet viu pe care să îl porți cu tine, viața te copleșește, te sugrumă, te ofilește. Chiar și o iubire neîmpărtășită e mai mult decât nimic. Ea îți dă o speranță totuși, deși atât de firavă adeseori. Îți dă o speranță că, odată și odată, acel om va fi lângă tine și astfel se va încheia singurătatea din sufletul tău. Și cumva ne amăgim și visăm, țesem povești de viață cu noi în prim plan. Și ne imaginăm cum ar fi dacă și ce se va întâmpla dacă. Orice ar fi, e importantă povestea din imaginația noastră care ne întreține dorul și ne scoate din singurătatea sufletului nostru.

Și e abisală adeseori această singurătate. Pentru că ai nevoie de vorbă, de atingere, de îmbrățișare, de un om viu. Ai nevoie de o prezență, de o emoție. Ai nevoie de tandrețea omului, dar și de răceala lui uneori. Ai nevoie de puterea lui, dar și de căderile lui uneori. Ai nevoie de amăgirile și dezamăgirile care vin din partea lui uneori. Ai nevoie de bucuria, dar și de tristețea lui uneori. Ai nevoie de apropierea lui, dar și de retragerea lui uneori. Ai nevoie, în același timp, de râsul, dar și de lacrima lui. Da, ai nevoie ca om, de toate acestea. Oare sunt slăbiciuni, sunt vulnerabilități? Nicidecum. Slăbiciunea cea mare ar fi să nu îți dai voie să fii, să simți, să arăți că îți pasă. E mai ușor și mai confortabil să rămâi așa, nemuritor și rece în lumea ta. Dar ce să facă aproapele tău cu nemurirea ta? Ce să facă el din răceala şi indiferenţa ta?
 

Oamenii se caută unii pe alți, în real, în virtual, peste tot, doar-doar singurătatea din ei înșiși se va mai dizolva câte puțin. Ne agățăm unii de alții, cumva pentru a ne recunoaște unul în celălalt. Și nu e așa simplu să găsim o astfel de recunoaștere, un astfel de om cu un astfel de suflet. Parcă toată viața cauți această recunoaștere și până nu o întrezărești, nu te poți opri. E ca și cum sufletul tău însetat, vrea să se adape de undeva și caută această oază de lumină din alt suflet. Și când o descoperă, se oprește, se lasă acolo în brațele lui și nu-i mai vine să plece. Căci și-a găsit recunoașterea, s-a găsit pe el însuși. Măcar pe moment. Atunci e odihna lui care nici ea nu poate ține prea mult, căci viața se mișcă, înaintează, iar tu înaintezi prin viață către alți oameni, înaintezi şi evoluezi doar. 

Relațiile dintre noi ne umanizează. De asta avem noi nevoie în primul rând aici. De apropierea dintre noi. Nu avem nevoie de nimic altceva, deși doar pe celelalte le căutăm cu atâta îndârjire. Dar această căutare în material doar usucă sufletul, îl pustiește, îl macină, îl golește. Sunt oameni care îți pot vorbi despre toate acestea pe la un seminar ,de exemplu, dar nu am simțit la ei acea iubire necondiționată despre care ei îți vorbesc. Nu am simțit decât interes, emfază, minciună, împăunare. Pentru că tare mult le mai place să braveze, vor să se arate puternici, siguri pe ei, focusați pe nevoia lor de bani, de câștig, de dominare.

Și nu poți scăpa de singurătatea ta dacă nu te lași tu pe tine însuți să fii canal deschis de iubire între tine și ceilalți. Dar cum realizezi asta, cum imediat vine rațiunea și închide iarăși acest canal. Pentru că rațiunea nu vrea ardere, ea vrea indiferență, răceală și control. E ca un război, ca o luptă nesfârșită între rațiune și simțire. Rațiunea vrea să domine doar, inima vrea însă să își improprieze rațiunea de partea sa, ca un aliat, nicidecum ca un dușman. Și uite așa, sufletul e între cele două, adeseori ca într-o menghină și de asta simte el atât de intens că se sufocă. Pentru că nu lasă nicidecum, ca inima lui să aibă întâietate. Și de asta se precipită, suferă, se pustiiește și iarăși se golește. 


Inima ne vorbește adeseori și mult mai puternic decât o face rațiunea. Dar nu o ascultăm pentru că încă ne este frică să nu devenim vulnerabili. Și atunci iarăși băgăm rațiunea la înaintare, ca să fim acolo, pe soclul invulnerabilității noastre. Și apoi ne întrebăm de ce ne simțim atât de singuri și de pustiiți. Pentru că ne blocăm canalul anahata inimii noastre, acea chakră, acel canal prin care curge iubirea și fără de care nu poți trăi decât un fel de viață surogat, nu ceva autentic. Mulți cunosc multe, câte în cer și pe pământ, dar cu anahata blocată, toată cunoașterea lor nu înseamnă nimic. Cunoașterea fără iubire e ca peștele fără apă sau ca pasărea fără aripi.

Și oamenii își poartă în continuare singurătățile lor, numai de ei știute. Se îndrăgostesc, iubesc, apoi sunt dezamăgiți pentru că se agață cu disperare de bărbatul lor, de femeia lor. Devin posesivi, devin geloși, devin controlori. Și în loc să se lase pe ei înșiși să fie canale deschise pentru viață și pentru toți oamenii, ei reduc totul la un singur om, iubirea vieții lor, muza, prințul, zâna zorilor și frumosul frumoșilor. Dar asta nu e conștientizare, să te focusezi doar pe un singur om și să faci din el un idol. Nu îi folosește nici lui, că oricum va fugi speriat când va simți o astfel de sufocare, și nu îți folosește nici ție pentru că te scurgi de energie în zadar, cu mintea agățată de idolul tău.


Inima nu ne face slabi, din contra. Dar fugim adeseori de glasul ei, pentru că așa am fost învățați și virusați cu acest program toxic de luptă și supraviețuire. E ca un paradox. Fugi după ce nu ai și când pui mâna pe acel ceva, deja se aciuează o altă singurătate în suflet. Dar nu vreau să fiu nici fatidic, nici trist, nici resemnat. Pentru că știu că ceea ce e în mine și în noi toți, nu e surogat, nu e minciună, nu e clișeu rece și impersonal. E acolo ceva. Ceva ce se vrea deschis pentru totdeauna. Da, este acolo, în inima ta...

joi, 11 mai 2017

Sufletele venite în vacanță pe planeta Pământ




Tu nu aparţii acestei lumi. Ştiu, ai înţeles de mult lucrul ăsta. Toată lumea pare că a înțeles, dar nu toți par că şi pricep. Unii se agață de viață cu toate forțele și cred că vor trăi veșnic. Eu doar îţi reamintesc faptul că aici nu te afli în Acasă. Eşti doar un musafir, un simplu vizitator. Ai venit desigur cu un scop în sine, nu doar întâmplător. Ai intrat în această lume, în mijlocul unei familii, a unor oameni a căror prezenţă pentru tine nu poate fi decât una binecuvântată. Ai venit, de asemenea, cu un temperament anume, cu un anumit tip de mentalitate, cu anumite înclinaţii, ori spre artă, ori spre ştiinţă, ori spre aventură, ori spre contemplare, ori spre religie, ori spre spiritualitate. Ai venit aici neconstrâns de nimeni şi de nimic, să nu uiţi niciodată acest lucru. Tu singur ai ales ca spirit această venire care într-un fel sau altul, te sporeşte. Dacă eşti mai milităros, poţi considera că eşti într-o misiune temporară. Însă dacă eşti mai bonom, poţi considera tot la fel de bine, că eşti chiar în vacanţă pe planeta Pământ, de ce nu?


La urma-urmei, cu toţii ne aflăm într-o binemeritată vacanţă pe această planetă. Şi nu e chiar aşa rău. Eu scriu, tu citeşti, unul pictează, altul cântă, unul navighează, altul se antrenează, unul plânge, altul râde, unul e trist, altul e bucuros. Pe unii îi vezi că astăzi îți spun cu emfază că viața e minunată, ca în ziua imediat următoare să îi surprinzi căzuţi în depresie. Probabil că și depresia e „minunată” în felul ei! Avem și oameni care merg pe drumul lor fără să le pese de ochii lumii, dar avem și unii care se aprind spontan şi creează ceva, pentru ca imediat mai apoi frica să îi ajungă din urmă și să-i facă inevitabil ca iarăși să se reprime pe ei înşişi. Aceștia sunt preferații mei: un pas înainte, doi înapoi! Avem și „maeștri” care îți vorbesc foarte frumos despre iubirea necondiționată, dar dacă îi zgândări și-i contrezi puțin, sunt în stare să te calce în picioare cu toată magnifica „iubire” din ei înșiși!


Iarăși, rămân uimit cât de multă deșteptăciune e în peisaj. Oriunde te-ai duce și oriunde ai fi, în piețe sau pe ulițe, în temple sau biserici, pe internet sau pe facebook, peste tot numai și numai deșteptăciune. Care mai de care au sfaturi de dat și ceva de transmis celorlalți. Mă gândesc chiar și eu să nu mai fac atâta pe „deșteptul”, ci mai bine să mă arăt ca fiind ultimul prost, și-așa de unul mă înalță, de altul mă smerește, numai conștiința mea îmi spune exact câte parale fac. Asta chiar că n-am mai experimentat-o până acum!


Prin unele locuri e multă pace, prin altele se tot duc războaie la nesfârşit. Tot felul de terorişti care mai de care mai încruntaţi şi mai supăraţi pe viaţă, abia aşteptând ocazia să se arunce în aer, în numele domnului dumnezeului lor! Ei apar cu feţele lor încrâncenate şi tot ameninţă umanitatea în stânga şi în dreapta, doar-doar cineva se va milostivi de ei şi îi vor declara în cele din urmă adevăraţi martiri ai religiei lor! Încă un atentat reuşit împotriva umanităţii, încă o gaură făcută în cerul întunecat al credinţei lor!


Nu, nu prea te poţi plictisi pe aici, avem multă diversitate în peisaj. Avem şi munte, avem şi mare, flori care mai de care mai colorate, copaci înalţi şi robuşti, alţii scunzi şi mai firavi, avem iarbă, aer, apă, doar să nu vrei şi să nu te bucuri de ele. Vremea e şi ea schimbătoare, o zi caniculă, alta cu multă ploaie, secetă, inundaţii, ninsori, tornade. Oamenii sunt şi ei schimbători şi parcă niciodată nu îi regăseşti exact la fel: unii impulsivi, alţii răbdători, unii colerici, alţii îngăduitori, unii guralivi, alţii mai tăcuţi, unii plângăcioşi, alţii mai mereu veseli. Avem şi bărbaţi puternici şi responsabili, femei frumoase şi inteligente, copii cuminţi sau mai puţin ascultători...nu spun eu că nu te prea poți plictisi pe aici?


Aici pe Pământ, diversitatea e la ea acasă. Avem şi suflete mai bătrâne şi suflete mult mai tinere. Unele au venit de nenumărate ori, altele poate că au venit acum pentru prima oară. Unii oameni sunt mai fireşti, alţii par tare ciudaţi. Însă mulţi dintre aceştia nu sunt de aici, ci cu siguranţă s-au întrupat de pe alte planete, c-or fi arcturieni, pleiadieni, siriusieni, orionieni sau de alte naţii extra-terestre, au venit şi ei pe aici să experimenteze, să se joace, să se simtă bine. Unele suflete iubesc viaţa asta şi toate plăcerile de nu s-ar mai lăsa duşi niciodată de aici. Le plac şi femeile şi băutura şi banii, mai pe scurt “îi doare la bască”! Alţii sunt atât de sătui de toate astea, încât dacă s-ar putea teleporta în astral, ar face-o într-o clipă! Unii par mereu ofiliţi şi vlăguiţi de viaţă, de zici că toată ziua trag la jugul suferinţei. Alţii au atâta bucurie şi energie în ei, de ar putea alimenta tot cartierul! Unora le place tumultul vieţii şi nu suportă liniştea nici să le-o oferi gratis la pachet! Cât mai mult zgomot, doar ca să uite de ei înşişi! Alţii însă, nemaisuportând tulburarea, s-au izolat cât mai departe de oameni. Unii cred că au venit în acest peisaj pentru că au karme grele de dus, alţii se simt ca nişte “păcătoşi” exilaţi în “valea plângerii”, iar alţii se simt aici ca într-un permanent concediu. Unii îi învaţă pe alţii, alţii doar se lasă învăţaţi. Câte suflete, atâtea obiceiuri!


Universul ne-a pregătit tot concediul pe pământ, chiar înainte de a ateriza noi aici. Totul e „all-inclusive”. Meniurile sunt şi ele oferite imediat, toate cererile au fost completate de dinainte de întrupare ca nimeni să nu aibă ce comenta, nimeni să nu fie cumva nemulţumit de condiţiile de cazare. Cine a cerut cazare de 5 stele, cu siguranţă o va avea exact aşa cum a cerut-o. Cine a dorit să doarmă în cort, va fi servit cu cea mai mare plăcere. Totul la dispoziţia clientului!


Unii au vrut bogăţie materială şi sărăcie spirituală. Imediat sunt serviţi. Dar împreună cu banii le este adusă şi contrabalansa, căci fără ea, greutatea ar atârna prea mult într-o singură parte. Însă Universul echilibrează totul într-un fel sau altul. Dacă ţi-ai dorit mulţi bani pe pământ, s-ar putea ca, contrabalansa să nu fie chiar una tocmai plăcută, ea ar putea fi formată din depresie, agresivitate, epuizare, abuz, nefericire, familie dezbinată, boală trupească, ramolire spirituală... În schimb, dacă nu ţi-ai dorit neapărat 5 stele şi te-ai mulţumit cu ceva mai modest, vei trăi o vacanţă simplă dar sănătoasă, fără compromisuri, fără minciună şi fără fandoseli!


Fiecare suflet a ştiut dinainte pentru ce vine şi ceea ce i se potriveşte. Unele suflete au venit cu dedicație specială pentru a susţine alte suflete mai puţin experimentate şi nu au ales asta ca un mare sacrificiu, ci pentru că această alegere le aduce multă bucurie. Altele au venit pentru a învăţa la şcoala vieţii, lecţii precum compasiunea, non-judecativitatea, acceptarea, răbdarea, curajul. Altele au venit pentru a-şi depăşi propria senzualitate carnală cu care poate în altă viaţă au avut mult de furcă. Altele, de cum au ajuns, s-au pus pe învăţat pentru că vor lua această cunoaştere cu ele și se vor folosi de ea când iarăși vor ajunge Acasă. Altele au venit ca simpli observatori care vor lăsa mărturii dincolo, despre ceea ce au înţeles şi văzut, trăind un timp printre oameni.


Fiecare suflet mai mult sau mai puţin experimentat, îşi va aduce propriul său aport, propria sa contribuţie în această lume, cu fapta, cu gândul sau cu vorba. Nimic în fond, nu e obligatoriu să faci pe pământ. Doar să trăieşti, dar numai dacă vrei. Nu ai nici „deadline-uri”, nici „target-uri”. Totul e benevol, totul e facultativ, totul e opţional. Însă orice ai face şi oriunde ai fi, nu uita că oricând te poţi răzgândi, oricând o poţi lua de la capăt, oricând poţi schimba alegerile făcute.
Ce poate fi mai reconfortant să te afli într-o permanentă vacanţă, nu-i aşa? Unde mai sunt greutăţile, necazurile, durerile, grijile şi toate celelalte? Ce a mai rămas în urma lor? Unde s-au dizolvat ele cu toate? Așa că bucură-te și onorează-te! Ar fi păcat să îți ratezi vacanța pe Pământ și să pierzi toată distracția!

miercuri, 10 mai 2017

Portalul nemărginit al iubirii...




Când un bărbat priveşte la o femeie, privirea lui adeseori nu reuşeşte să treacă dincolo de aparenţe, de forme, de frumuseţe, de părul blond sau de ochii albaştri. Dar când o femeie priveşte la un bărbat, ea trece prin toate acestea la care priveşte el atât de intens şi repede-repede ajunge să privească direct în sufletul lui...

Când un bărbat deschide gura în faţa unei femei care-i place, toată atitudinea lui se schimbă şi subit îşi aduce aminte de gentleman-ul agăţat şi ascuns pe undeva, de care îşi aminteşte numai atunci când el vrea. Încercând astfel, să pară mai mult decât este, mai inteligent, mai curtenitor, mai cult, mai puternic, mai binevoitor, mai spiritual. Dar femeia ştie şi simte dinainte de a deschide gura, câte parale face el fără toate aceste biz-blitzuri inutile...

Când un bărbat se apropie de o femeie pe care şi-o doreşte, vine încet, timid, cu sufletul tremurând, oarecum derutat şi cu paşi şovăitori. Îi este frică ca nu cumva să fie respins şi ironizat. Şi până ajunge el în faţa ei, multe gânduri îi vor trece prin cap, doar-doar va găsi măcar unul de care să se agaţe şi cu care să o impresioneze. Dar femeia când îl vede şovăind astfel, în sinea ei zâmbeşte când priveşte la acest chin zadarnic, pentru că ea nu vrea de fapt falsitatea lui, ci doar să vină spre ea simplu şi natural, doar aşa cum este...

Când un bărbat vrea să cucerească o femeie, ar vrea dacă ar putea, să-i aducă într-o mână luna de pe cer, iar în cealaltă să cuprindă stelele cerului deopotrivă. Poate aşa va reuşi să îi fure cumva mintea şi să-i mute atenţia de la micile lui slăbiciuni. Iar pentru moment, ea va rămâne mută, perplexă, şocată în faţa acestor magnifice daruri. Numai că şi acest moment de îndrăgosteală trecătoare va trece. Iar după ce va trece, bărbatul va rămâne în faţa ei exact aşa cum este, aşa cum gândeşte, aşa cum vorbeşte, aşa cum simte...Pe acesta doreşte femeia să îl cunoască, nu pe cel poleit pe dinafară care unul pare în aparenţă, iar în realitate, altul este...

Când unui bărbat i se scurg ochii după o femeie, simte că odată cu ochii i se scurge şi inima din el pe care şi-ar oferi-o în dar, dacă s-ar putea. Însă femeia nu prea are ce face cu inima sa, atâta timp cât privirea lui hălăduieşte fermecată după alte frumuseţi unduitoare care se perindă prin faţa lui. Cu un astfel de specimen, femeia nu prea are ce face decât doar să-i ducă eventual de grijă, căci odată cu inima lui, ar vrea totuşi să cunoască şi ce-i poate mintea, raţiunea şi discernământul în acelaşi timp...

Când o femeie va privi la un bărbat care-i place, o va interesa în primul rând să descopere partea ascunsă din sufletul acestuia pentru a-şi da seama dacă merită sau nu, să se dezvăluie în faţa lui. Iar atunci când va înţelege că merită şi că acel bărbat o va susţine şi nu o va trăda, atunci ea se va oferi necondiţionat, punându-şi inima pe tavă în faţa lui...

Când o femeie va deschide gura în faţa unui bărbat dorit, ea nu va încerca să apeleze la înflorituri cu care să capteze cumva mintea bărbatului, ci va vorbi spontan şi firesc aşa cum este. Iar prin această naturaleţe a ei dezarmantă, va topi uşor-uşor orgoliul şi egoismul bărbatului, făcându-l şi pe el să se dezvăluie câte puţin în faţa ei. Ea îl va îndemna permanent ca el să se dezvăluie, ca o picătură de iubire care tot picurând, reuşeşte în cele din urmă să încălzească chiar şi sufletul cel mai rănit şi îngheţat...

Când unei femei îi va rămâne atenţia spre un bărbat anume, îl va privi din umbră pentru un timp, până se va dumiri ea ce-i poate mintea lui. Poate îl va studia în detaliu fără ca el să ştie, poate va întreba în stânga sau în dreapta despre el, iar când se va convinge de caracterul acestuia, atunci cu mult curaj ea se va apropia şi-l îl va privi direct în ochi tăcută, vorbindu-i doar din priviri că îl doreşte...

Când o femeie vrea să se apropie de un bărbat, ea vrea de fapt să se apropie de sinceritatea lui, de adevărul lui, de susţinerea lui, de puterea din el pe care ea singură i-o poate declanşa, de vibraţia sa pe care ea singură i-o poate ridica, de iubirea lui aflată în stare latentă pe care doar ea însăşi i-o poate învia...

Când o femeie se va apropia de un bărbat pe care şi-l doreşte, va veni spre el firesc şi neforţat. Iar dacă va veni cu floarea purităţii în faţa lui, se va opri în faţa calului său alb şi astfel întinzându-i floarea, îl va face pe acesta să-şi vâre sabia în teacă şi să renunţe la încrâncenarea lui inutilă. Şi astfel va descăleca el în cele din urmă de pe calul său sălbatic şi va coborî cu picioarele pe pământ. De-abia atunci el va reuşi să se îmblânzească şi să zâmbească, să o ia în braţe, să o ridice şi să zboare alături de ea, zburând pe aripile vântului...

Când bărbatul şi femeia se apropie unul de altul, universul tace, planetele se aliniază şi toată divinitatea, în sufletele lor se revarsă. Rezistenţa s-a topit, iar gândurile ascunse s-au dizolvat şi ele. Îndoiala s-a risipit, iar prejudecăţile false nu-şi mai găsesc locul. Şi astfel cei doi au devenit una, contopindu-se şi dizolvându-se dincolo de trup, în portalul nemărginit al iubirii…